Mistica ebraică

   CAPITOLUL II

    Mistica Merkabah (Carul ceresc)

   Primul capitol din Ezechiel a avut rolul cel mai important în speculaţiile mistice ale evreilor. Învăţătura Carului ceresc, într-una sau în alta din nenumăratele sale implicaţii, se întâlneşte pretutindeni. Provenienţa neobişnuitelor concepţii despre Divinitate ale lui Ezechiel şi adevărurile istorice şi teologice pe care a vrut să le ilustreze prin acestea, sunt teme de care întotdeauna s-au ocupat savanţii Vechiului Testament. Dar misticul evreu nu a căutat nicio explicaţie raţională pentru ele. El le-a înţeles aşa cum erau, în toată taina lor, în toată strania şi inexplicabila lor plăsmuire, în toată îndepărtarea lor de lucrurile şi ideile specifice vieţii de zi cu zi. El nu căuta vreo explicaţie pentru ele, căci era sigur că acestea reprezintă ceva care nu avea nevoie de explicaţie. Acesta simţea instinctiv că Merkabah întruchipa năzuinţa omului către Prezenţa Divinităţii şi unirea cu ea. Pentru el, atingerea acestui ţel reprezenta scopul vieţii sale.
   Imaginea oferită de Ezechiel a lui Iahve mergând în carul "făpturilor vii", însoţită de vedenii şi voci, de mişcări ale pământului şi ale cerului, ce se află dincolo

   ...
   Înţelepciunea este calitatea prin care Dumnezeu lucrează în lume şi prin intermediul căreia Divinitatea se face cunoscută omului. În pasajul citat aceasta este personificată şi obiectivată. Ea locuieşte printre fiii oamenilor şi îşi găseşte plăcerea în raporturile cu ei. Ea se aseamănă cu Pneuma Divină (sau Spiritul filozofiei stoice), căreia i se acordă un rol important în procesul cosmic.
  Este interesant să observăm că rabinii foloseau des expresia "ca una care s-a ridicat odată cu el". Expresia este reprezentată în ebraică printr-un singur cuvânt, "Amun". Prin mici schimbări în procesul de vocalizare, aceştia au scos la iveală trei semnificaţii ale acestui cuvânt: învăţător; elev, lucrător. Astfel:
   (1) Înţelepciunea (pe care o identifică cu Legea sau Tora) a fost învăţătoarea, tutorele din casa divinităţii, îndrumându-L pe Stăpânul Divin în realizarea planurilor pentru crearea universului;
   (2) Înţelepciunea era învăţăcelul sau copilul Divinităţii (potrivit învăţăturii rabinice, învăţăcelul avea cu învăţătorul său aceeaşi relaţie ca cea dintre copil şi tatăl său), ascunsă datorită caracterului său preţios în poala Tatălui până când va deveni un dar pentru un univers nou-creat;
   (3) Înţelepciunea a fost lucrătorul sau robul lui Dumnezeu în rânduirea universului.
   Şi totuşi, în ciuda acestei personificări evidente şi puternice, înţelepciunea nu este decât "o calitate ce aparţine lui Dumnezeu, unul din atributele Sale prin...

   ...lucrurilor existente. Aşa cum învelişul (coaja) oricărui lucru nu este obiectul în sine, fiind ceva cu mult inferior, tot aşa păcatul şi răul sunt aspectele inferioare imperfecte, grosiere ale creaţiei. Şi deoarece lumea este o emanaţie a Divinităţii, rezultă că tot ceea ce în lume este rău şi nu provine din Divinitate, nu poate fi real. Aşadar, răul nu are fiinţă, este un fel de iluzie, este o stare de absenţă, de negaţie, este un lucru care doar pare că există, dar nu există. El este simbolizat, potrivit Zoharului, de condiţia haosului primar, aşa cum este prezentat în Geneza 1:2, cu alte cuvinte, "fără formă", "gol", "întuneric", adică lipsa oricărei forme, ordini, vieţi vizibile. Prin creaţia lumii (care este o emanaţie a Divinităţii), Infinitul s-a "contractat" (tsimtsum) şi a căpătat unele atribute ale finitului. Acestui finit îi aparţine "întunericul" primului haos sau, cu alte cuvinte, răul. Aşadar, finitul se situează la cea mai îndepărtată extremitate a emanaţiei Divine, adică lumea. Şi, dat fiind că datoria omului este să se unească cu Infinitul, căutarea finitului îl conduce mai degrabă la extremitatea naturii Divine, decât la ceea ce se află în inima ei. Iată aşadar ce este răul! El este o stare de absenţă, o negaţie, deoarece omul care, asemeni universului, nu este decât una din manifestările Divinităţii, poate să atingă realul numai atunci când caută Realul, care este izvorul, căminul său.
   Este de interes - şi încă unul important pentru a înţelege întreaga literatură kabbalistă - să reţinem câţiva termeni tehnici folosiţi ce sunt preferaţi, în afară de cei menţionaţi aici în treacăt. Un termen prezent pretutindeni este En-Sof, aplicat Divinităţii. Aceste cuvinte înseamnă literal "Fără Sfârşit". Divinitatea este nemărginită, nesfârşită. Zoharul nu a fost prima lucrare cu...

   CAPITOLUL VIII

   Sufletul

   Ca în toate sistemele mistice, în teologia "Zoharului" sufletul joacă un rol foarte important. Centrul de greutate al misticii îl reprezintă înrudirea strânsă dintre om şi divinitate, iar singura cale prin care această înrudire devine realizabilă este sufletul.
   Sufletul, ca entitate spirituală ce joacă cel mai înalt dintre rolurile ce ţin de legătura omului cu Nevăzutul, nu este un element remarcabil nici al Vechiului Testament şi nici al scrierilor talmudico-midraşice; de aceea criticii sunt îndreptăţiţi să reproşeze iudaismului această serioasă lipsă. însă neajunsurile sunt compensate, în mare măsură, de importantul rol atribuit funcţiei sufletului în toate ramurile kabbalei medievale.
   Faptul că "Zoharul" este tributar la două surse - învăţăturile talmudice şi învăţăturile neoplatoniciene -este evident din modul cum este tratat sufletul. Un fragment din primul ne spune aşa:

   "Aşa cum sufletul umple trupul, tot aşa şi Dumnezeu umple lumea. Aşa cum sufletul poartă trupul, tot aşa Dumnezeu susţine lumea. Aşa cum sufletul vede şi nu este văzut, tot aşa Dumnezeu vede şi nu este văzut. Aşa cum sufletul hrăneşte trupul (adică din punct de vedere spiritual...

   ...
   Rabinii talmudişti au descris modul în care moartea soseşte la cel drept drept "moarte prin sărut". Zoharul descrie acest "sărut" ca fiind "unirea sufletului cu rădăcina lui" (1.168). În sfârşit, există un grad foarte înalt de optimism în ceea ce priveşte abordarea sufletului în Zohar.
   Dacă, aşa cum susţin unii critici, teologii vechilor şcoli rabinice din Palestina şi Babilon greşesc prin faptul că fac din iudaism o disciplină prea rigidă, prea legalistă, orientată mai mult spre supunere exterioară decât spre trăire interioară, echilibrul poate fi restabilit de teologia Zoharului, care, făcând din suflet, după împlinirea lucrării sale pământeşti, un părtaş atât de important la iubirea Divină, accentuează profunda spiritualitate inerentă iudaismului şi elementul emoţional pe care acesta îl provoacă în cei ce pun învăţăturile sale în practică în mod corespunzător. Astfel, el aduce şi mai multă strălucire în viaţa evreului şi îi oferă convingerea că un destin înalt îl aşteaptă pe lumea cealaltă; îl face să pună preţ pe virtute şi îl încurajează să se ridice singur pe cea mai înaltă culme a cinstei morale şi religioase. Iudaismul, pentru evreu, nu va putea fi niciodată un simplu formalism lipsit de viaţă, atâta timp cât doctrina Zoharului, a iubirii Divine, va rămâne o parte integrantă a sa. O astfel de desăvârşire este atestată de următorul pasaj din Zohar.

   "Când Adam, primul nostru părinte, locuia în grădina Raiului era îmbrăcat, aşa cum sunt oamenii...