Mitul naşterii eroului

   După ce şi-a încheiat povestirea, păstorul a dezvelit copilul şi i l-a arătat, iar când femeia a văzut că era un copil frumos şi puternic, a plâns şi a căzut la picioarele soţului ei, rugându-l să nu îl părăsească. El a spus însă că nu putea face altfel, căci Harpagos avea să trimită slujitori să vadă dacă se săvârşiseră cele poruncite. Ar fi suferit o moarte ruşinoasă dacă nu făcea astfel. Ea a spus atunci: "Dacă nu am reuşit să te mişc, fă în aşa fel ca ei să vadă un copil părăsit. Am născut un copil mort. Ia-l şi părăseşte-l, iar pe fiul fetei lui Astyages îl vom creşte ca pe copilul nostru. În felul acesta, nu vei fi socotit un slujitor nesupus, nici nu vom păţi ceva rău. Copilul nostru născut fără viaţă va avea parte de o înmormântare regească, iar viaţa copilul viu va fi păstrat".
   Păstorul a făcut aşa cum l-a rugat şi l-a sfătuit soţia lui să facă. A pus propriul băiat într-un coş, l-a îmbrăcat cu toate broderiile celuilalt şi l-a părăsit pe muntele cel mai pustiu. Trei zile mai târziu, i-a dat de ştire lui Harpagos că putea acum să îi arate leşul băiatului. Harpagos şi-a trimis cei mai credincioşi paznici ai săi şi a poruncit ca fiul păstorului să fie înmormântat. Celălalt băiat, care a fost cunoscut mai târziu ca Kyros, a fost crescut de soţia păstorului. Nu l-au numit Kyros, ci i-au dat alt nume.
   Când băiatul a împlinit doisprezece ani, adevărul a fost descoperit din întâmplare. Se juca pe drum, cu alţi băieţi de vârsta lui, în satul unde erau...

   Fantasmele nevroticilor sunt, ca să spunem aşa, reproducerile imageriei infantile exagerate în mod uniform. Acest fapt ar putea indica o cale către rezolvarea problemei. Din nefericire, accesul este mult mai dificil de realizat în aceste cazuri decât în cazul minţii copilului. Există un singur instrument cunoscut care face practicabil acest drum, şi anume metoda psihanalitică, care a fost dezvoltată de Freud. Folosirea constantă a acestui instrument va limpezi vederea observatorului într-un asemenea grad, încât va avea posibilitatea să descopere forţele motivaţionale identice numai în manifestări estompate delicat şi în viaţa psihică a celor care nu devin nevrotici mai târziu.
   Sigmund Freud a avut amabilitatea să pună la dispoziţia autorului experienţa sa remarcabilă din domeniul psihologiei nevrozelor, iar comentariile următoare despre facultatea imaginativă a copilului, precum şi despre cea a nevroticului, se bazează pe acest material.
   Detaşarea individului aflat în procesul dezvoltării de autoritatea părinţilor reprezintă unul dintre aspectele necesare, dar şi una dintre realizările cele mai dureroase ale evoluţiei. Este absolut necesar ca această detaşare să aibă loc şi se poate presupune că toţi indivizii dezvoltaţi normal au realizat-o într-o anumită măsură. Progresul social se bazează în mod esenţial pe această opoziţie între generaţii. Pe de altă parte, există o categorie de nevrotici a căror stare indică faptul că nu au reuşit să rezolve această problemă. Pentru copilul mic, părinţii sunt singura autoritate şi sursa oricărei credinţe. A se asemăna cu ei, mai exact cu părintele de acelaşi sex, a se dezvolta ca tatăl sau ca mama reprezintă dorinţa cea mai intensă şi mai semnificativă a primilor ani ai copilului. Dezvoltarea intelectuală progresivă aduce cu sine în mod natural familiarizarea copilului cu categoria căreia îi aparţin părinţii. Copilul începe să cunoască şi alţi părinţi, îi compară cu ai lui şi devine astfel îndreptăţit să se îndoiască de imposibilitatea comparaţiei şi de unicitatea cu care îi învestise.
   Evenimente neînsemnate din viaţa copilului, care induc o stare de insatisfacţie, duc la criticarea părinţilor, iar însuşirea convingerii că alţi părinţi sunt preferabili în anumite privinţe este folosită de copil în adoptarea acestei atitudini faţă de părinţii săi.
   Din psihologia nevrozelor am aflat că aici sunt implicate şi emoţii foarte intense de rivalitate sexuală. Factorul cauzal este în mod evident sentimentul de a fi neglijat. Ocaziile apar frecvent numai când copilul este neglijat sau, cel puţin, când se simte neglijat, când pierde întreaga dragoste a părinţilor sau, cel puţin, regretă faptul că trebuie să o împartă cu alţi copii din familie. Sentimentul că propriile impulsuri nu sunt reciproce în totalitate îşi caută alinarea în ideea - amintită conştient frecvent din...

   ...făcând o analogie între eroul mitului şi egoul copilului. Ne confruntăm acum cu obligaţia de a armoniza aceste presupuneri şi concluzii cu celelalte concepţii despre formarea mitului, cu care par să se afle în contradicţie.
   Cu certitudine, miturile nu sunt create de erou, cel puţin nu de eroul copil, ştiindu-se prea bine că reprezintă creaţia unor adulţi. Imboldul este în mod evident oferit de reacţia de uimire a oamenilor în momentul apariţiei eroului, a cărui viaţă extraordinară nu şi-o pot imagina decât ca fiind precedată de o copilărie ieşită din comun. Această copilărie extraordinară a eroului este, totuşi, plăsmuită de creatorii individuali de mituri - la care ideea nedefinită a minţii populare trebuie să fie schiţată în final - din conştiinţa propriei lor copilării. Prin învestirea eroului cu propria lor istorie infantilă, se identifică cu acesta, pretinzând că au eroi similari în propria personalitate.
   Adevăratul erou al romanului este, aşadar, egoul, care se regăseşte în erou prin întoarcerea la perioada în care egoul era el însuşi un erou, în urma primului său act eroic, şi anume revolta faţă de tată. Egoul îşi poate propriul eroism numai în zilele copilăriei şi, prin urmare, este obligat să învestească eroul cu propria lui revoltă, atribuindu-i trăsăturile care fac din ego un erou. Acest obiectiv este atins prin intermediul motivelor şi al materialelor infantile în cadrul întoarcerii la romanul copilăriei şi al transferului acestuia asupra eroului. Miturile sunt deci create de adulţi cu ajutorul fantasmelor retrograde ale copilăriei, atribuindu-se eroului istoria infantilă personală a creatorului de mit. În acelaşi timp, tendinţa întregului proces este scuza oamenilor, consideraţi individual, pentru propria revoltă infantilă faţă de tată.
   Prin urmare, în afară de scuza eroului pentru revoltă, mitul conţine şi scuza individului pentru revolta faţă de tată. Această revoltă l-a apăsat din copilărie, întrucât eşuase în a deveni un erou. Are acum posibilitatea să se scuze prin avansarea ideii că tatăl său îi oferise temeiuri pentru ostilitate. Sentimentul de afecţiune pentru tată se manifestă, de asemenea, în aceeaşi ficţiune, după cum s-a arătat mai sus. Aceste mituri au apărut deci din două motive contrare, ambele fiind subordonate motivului reabilitării individului prin erou: pe de o parte, motivul afecţiunii şi gratitudinii faţă de părinţi, iar pe de altă parte, motivul revoltei faţă de tată. În orice caz, în aceste mituri, nu este exprimat în totalitate faptul că acel conflict cu tatăl apare din rivalitatea sexuală ce o are drept obiect pe mamă, dar se sugerează că acest conflict îşi are originea în ascunderea...