Mituri precolumbiene

   Toltecii au existat?

   Câţiva savanţi care au cercetat existenta toltecilor au afirmat că trebuie să vedem în ei doar o populaţie cu semnificaţie mitică. Ei îşi bazează această teorie pe faptul că perioada de domnie a mai multor regi tolteci îşi are frecvent sfârşitul după exact cincizeci şi doi de ani, durata marelui ciclu mexican al anilor, care fusese adoptat în aşa fel încât calendarul ritual să coincidă cu anul solar. Circumstanţa e fără îndoială suspicioasă, la fel şi faptul că multe dintre numele regilor tolteci sunt, în acelaşi timp, cele ale principalelor zeităţi nahua, şi aceasta face ca întregul lanţ dinastic să aibă o valoare îndoielnică.
   Dr. Brington recunoaşte în tolteci pe acei Oameni ai Soarelui care, ca şi fraţii lor din mitologia peruviană, au fost trimişi din cer cu scopul de a civiliza neamul omenesc; această teorie a sa nu este subminată în niciun fel de faptul că Quetzalcoatl, o zeitate cu semnificaţie solară, se suprapune în miturile nahua cu regele toltecilor. Recentele descoperiri şi interpretări i-au obligat totuşi pe cei care se ocupă de acest subiect să accepte existenţa toltecilor ca populaţie de sine stătătoare. Eu mi-am ex-primat opinia despre această problemă în altă parte4 şi nu fac parte dintre cei care admit existenţa toltecilor fixată din punct de vedere istoric. De curând, o autoritate care merită întreg respectul, spune la fel că "relatările despre istoria curentă a toltecilor până la cucerire, conţin un nucleu de adevăr substanţial", şi scrie convingător: "A te îndoi că a existat odată în Tollan o evoluţie superioară celei care a predominat la nahuas până la cucerire, şi că poporul de aici a răspândit civilizaţia sa pretutindeni în Anahuac, ca şi în regiunile din est şi din sud, ar însemna să respingi o concepţie universal întreţinută, şi ea trebuie mai degrabă confirmată decât să fie negată prin eforturile făcute în ultimul timp, cu scopul de a realiza pentru Pueblo ceva de natura unei istorii".

   O tradiţie persistentă

   Teoria noastră privind existenţa istorică a toltecilor este mai degrabă non-angajantă. Noi admitem că un foarte persistent corp al tradiţiei legat de existenţa lor a câştigat o recunoaştere generală printre nahuas, şi că anul 1055 al aşa-zisei dispersări e admis ca dată aproximativă şi probabilă de acest corp al tradiţiei. Noi admitem de asemenea că situl Tollan-ului cuprinde ruine care sunt fără îndoială mult mai vechi decât cele aparţinând arhitecturii nahua aşa cum se afla la cucerire, şi că există numeroase probe ale unei civilizaţii anterioare. Mai credem că primii cuceritori nahua se aflau într-o condiţie mult prea primitivă pentru a reuşi să evolueze de unii singuri până la un înalt nivel de cultură. Prin urmare pare logic ca ei să fi adoptat elementele unei civilizaţii mai vechi.

   Poporul fără nume

   Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar reuşi să se dovedească faptul că un popor de o cultură relativ înaltă a existat într-o perioadă nu prea îndepărtată pe platoul mexican. Dar care era numele lui sau afinităţile sale rasiale, nu putem pretinde că ştim. Mulţi oameni de ştiinţă i-au numit tolteci si vorbesc cu uşurinţă despre "perioada toltecă", sau "arta toltecă". Poate părea pedant să refuzi să recunoşti că oamenii cultivaţi care locuiau în Mexic în timpurile pre-nahua erau "toltecii". Dar în absenta unor veritabile si autorizate relatări scrise autohtone, care să se ocupe de această problemă, noi rămânem rezervaţi în privinţa denumirii exacte a misterioasei...

   era întotdeauna asociat cu teotl, zeul, şi cultul său se prezenta ca un fundal pentru cultul tuturor celorlalţi zei. Numele său mexican, Ipalnemohuani (Cel prin care oamenii trăiesc) arată că era privit ca o sursă-cadru a viului, iar inima, simbolul vieţii, era văzută ca sacrificiul său special. Cei care se trezeau în zori pentru a pregăti hrana zilnică, îi ofereau la răsărit inimile animalelor ucise pentru a fi gătite; chiar inimile sacrificiilor pentru Tezcatlipoca şi Huitzilopochtli erau la început oferite soarelui, acesta fiind primul care avea drept asupra jertfei, înainte de a fi aşezată în vasul de copal de la picioarele idolului. Exista credinţa că astrul se bucura atunci când i se oferea sânge şi că sângele constituia singura hrană ce i-ar fi putut da suficientă vigoare pentru a întreprinde călătoria-i zilnică spre ceruri. Este deseori prezentat mpinturas lingând sângele victimelor sacrificate pentru el, cu limba sa lungă de raze. Soarele trebuia să o ducă bine pentru a continua să dea lumină vieţii şi căldură umanităţii.
   Mexicanii, cum am spus deja, credeau că astrul pe care-1 cunoşteau fusese precedat de alţii, fiecare dintre ei fiind stins de un anumit cataclism natural înfricoşător. Eternitatea, de fapt, era împărţită în epoci marcate de distrugerea succesivilor aştri solari. în perioada premergătoare celei în care trăiau, un potop puternic i-a luat soarelui viaţa şi acest gen de catastrofe era aşteptat cu groază la sfârşitul fiecărui "mănunchi" de cincizeci şi doi de ani. Vechii sori erau morţi, iar soarele actual nu era mai nemuritor decât ei. La sfârşitul unuia dintre "mănunchiuri" şi el se va stinge.

   Susţinând Soarele

   Era de aceea necesar ca soarele să fie susţinut prin hrana zilnică a sacrificiului uman, căci numai împărtăşindu-se din viaţa umană el putea fi satisfăcut. în mod firesc, un popor cu o asemenea credinţă va căuta în afara graniţelor proprii mijlocul prin care să-şi potolească divinitatea. Şi era mai comod de găsit printre locuitorii statelor învecinate. Astfel...

   Enigma scrierii maya

   Cele mai valoroase surse ale istoriei maya sunt în prezent pecetluite pentru noi. Ne referim la manuscrisele maya şi la inscripţii ale căror scrieri încă nu pot fi descifrate. Câţiva dintre primii călugări spanioli care au trăit în timpurile imediat următoare stabilirii în ţară a omului alb erau capabili să citească şi chiar să scrie în acest sistem, dar din nefericire l-au privit numai ca pe o invenţie a diavolului, sau, fiindcă era un sistem autohton, ca pe un lucru lipsit de valoare. în câteva generaţii toată cunoaşterea descifrării lui s-a pierdut şi sistemul de scriere a rămas doar ca o carte pecetluită pentru lumea modernă, deşi ştiinţa a risipit cu dărnicie pentru el toate mecanismele logicii şi deducţiei, şi oameni de o abilitate incontestabilă şi-au dedicat vieţile problemei dezlegării lui, privit ca una dintre cele mai mari şi mai misterioase enigme căreia omenirea îi aşteaptă încă rezolvarea.
   Povestea descoperirii sistemului hieroglific egiptean de scriere e bine cunoscută. Timp de secole simbolurile etalate pe templele şi monumentele din ţara Nilului, picturi şi semne erau lipsite de înţeles pentru învăţaţii Europei, până când descoperirea pietrei de la Rosetta a făcut posibilă elucidarea lor. Această piatră purta aceeaşi inscripţie în greaca populară şi în hieroglife, şi astfel descoperirea "alfabetului" scrierii tainice a devenit o sarcină relativ uşoară. Insă America Centrală nu a avut o piatră Rosetta şi nici nu e posibil ca un asemenea ajutor să fie găsit vreodată. într-adevăr, asemenea "chei", aşa cum au fost descoperite sau avansate de oamenii de ştiinţă, s-au dovedit nefolositoare în cea mai mare parte.

   Manuscrisele maya

   Principalele manuscrise maya care au scăpat de ravagiile timpului sunt codexurile din bibliotecile din Dresda, Paris şi Madrid. Acestea sunt cunoscute drept Codexul Perezianus, păstrat în Biblioteca Naţională din Paris: Codexul Dresda, privit mult timp ca un manuscris aztec, şi Codexul Troano, astfel denumit de unul din proprietarii lui, senor Tro y Ortolano, găsit la Madrid în 1865. Aceste manuscrise tratează în principal despre mitologia maya.

   Sistemul de scriere

   "Tableta Crucii" oferă o bună imagine despre înfăţişarea generală a sistemului de scriere al vechilor popoare din America Centrală. Stilul variază oarecum în multe din manuscrise şi inscripţii, dar este general admis că toate sistemele folosite au plecat la început dintr-o sursă comună. Se spune că figurile pătrate care apar ca o încâlceală de chipuri şi obiecte sunt ca nişte calculi, sau au formă granuloasă, o descriere câtuşi de puţin nepotrivită, şi se ştie din vechile manuscrise spaniole că erau citite de la cap la coadă, două coloane în acelaşi timp. Ca toate limbile native americane, limba maya punea întreaga frază într-un singur cuvânt pentru a exprima o idee; se credea că mai multe simboluri sau părţi din fiecare pătrat sau schiţă formau o expresie compusă.
   Prima cheie (aşa numită) a hieroglifelor Americii Cen-trale a fost cea a episcopului Landa, care în jurul anilor 1576 a încercat să scrie alfabetul maya din surse native. Din păcate, el era foarte nepopular printre autohtoni, ale căror comori literare aproape că le-a distrus complet, şi aceştia, pentru a se răzbuna, l-au indus în eroare în mod deliberat în legătură cu adevărata semnificaţie a diferitelor simboluri.
   Primul pas real în citirea scrierii maya a fost făcut în 1876, de către Leon de Rosny, care reuşeşte să interpreteze semnele care marchează cele patru puncte cardinale. Aşa cum s-a întâmplat în cazul atâtor descoperiri importante, semnificaţia acestor semne a fost simultan descoperită şi de Cyrus Thomas. în două dintre aceste patru semne a fost...

   Mituri locale ale creaţiei

   în unele din văile cele mai izolate ale Peru-ului întâlnim mituri locale ale creaţiei. De exemplu, pe coasta văii Irma, Pachacamac nu era considerat creatorul soarelui, ci un descendent al lui. Prima fiinţă umană creată de el fu izolată degrabă, aşa că bărbatul muri de foame, dar femeia reuşi să supravieţuiască trăind cu rădăcini. Soarelui i se făcu milă de ea şi-i dărui un fiu, pe care Pachacamac îl ucide şi-l îngroapă. Dar din dinţii lui crescu acolo porumb, din coastele sale rădăcinile lungi şi albe ale maniocului, iar din carnea sa diferite plante comestibile.

   Caracterul civilizaţiei Inca

   Excepţie făcând tratamentul aplicat populaţiilor supuse, cârmuirea monarhilor inca era una luminată şi conţinea elementele unei civilizaţii înalte. Nu este foarte clar dacă incaşii au sosit în ţară la o dată când puteau profita de adoptarea artelor şi ştiinţelor populaţiei andine care i-a precedat.
   Dar se poate afirma că sosirea lor a avut loc la mult timp după căderea imperiului megalitic al andinilor, aşa că în realitate civilizaţia lor a fost o realizare proprie. Ca arhitecţi nu au fost deloc inferiori populaţiei preistorice, iar priceperea inginerească cu care au străpuns tuneluri lungi şi drepte în interiorul munţilor şi au înălţat poduri peste trecători aparent de netrecut încă mai stârnesc uimirea experţilor moderni. Au construit drumuri lungi şi drepte, templele şi palatele erau decorate cu imagini şi ornamentaţii din aur şi argint, iar în locuinţele nobilimii au fost descoperite băi somptuoase cu apă caldă şi rece adusă prin intermediul conductelor trase pe sub pământ pământ.

   ...mamacuna (mame). Aceste matroane le instruiau sistematic pe protejatele lor în treburile casnice şi în ritual. Reşedinţe sau mănăstiri numite aclla-huasi (case pentru Cele Alese) le erau puse la dispoziţie în principalele oraşe.

   Metode ale tămăduitorilor incaşi

   O relatare bizară cu privire la metodele vracilor din Anzii peruvieni ilustrează probabil felul în care superstiţiile unui popor primitiv evoluează către un ritual impresionant. O prezentăm alăturat:
   "Nu poate fi negat că mohanes (preoţii) strângeau, prin practică şi tradiţie, cunoştinţe despre multe plante şi otrăvuri, cu care făceau tratamente surprinzătoare de vindecare pe de o parte, şi făceau mult rău pe cealaltă parte, dar mania de a atribui totul unei virtuţi supranaturale le-a dat ocazia să amestece practica cu mii de farmece şi superstiţii. Cea mai obişnuită metodă de vindecare era să aşeze două hama-curi apropiate unul de celălalt fie în locuinţă, fie în aer liber: într-unui dintre ele era întins pacientul iar în celălalt stătea mohane (sau agorero). Ultimul, în contact cu omul bolnav, începe să se legene pe sine, apoi continuă, chemând păsările, patrupedele şi peştii ca să-i dea sănătate pacientului. Din timp în timp se ridică de pe locul său şi face o mulţime de gesturi neobişnuite asupra omului bolnav, căruia îi aplică prafuri şi ierburi, sau îi suge părţile rănite sau bolnave. Dacă starea se înrăutăţea, agorero, unindu-se cu mulţi alţi oameni, cânta un imn scurt, adresat sufletului pacientului, cu acest refren: «Tu nu trebuie să pleci, tu nu trebuie să pleci». Repetând aceste cuvinte el se unea în cântec cu oamenii până când, în cele din urmă, se auzea o zarvă teribilă, aceasta crescând atât de mult încât omul bolnav devenea din ce în ce mai istovit, şi la sfârşit îşi astupa urechile. Dacă toate farmecele erau nefolositoare şi moartea se apropia, mohane sărea din hamac şi începea să alerge în mijlocul unei mulţimi de beţe, pietre şi bulgări de pământ care ploua asupra lui.
   Pe rând, toţi membrii comunităţii, împărţiţi în grupuri, se apropiau de bolnav spunând (dacă cel din agonie era un războinic): «Unde te duci tu? De ce ne părăseşti? Cu cine vom continua lupta contra duşmanilor (aucas)?
   Apoi grupul îi reaminteşte faptele eroice săvârşite, numărul de duşmani ucişi şi plăcerea simţită trăind alături de el. Acest lucru se făcea în tonuri diferite, unii ridicau vocea, ceilalţi o coborau, si bietul bolnav era nevoit să îndure aceste hărţuieli fără să cârtească, până când primul simptom al morţii apropiate îşi făcea apariţia. Apoi era înconjurat de o mulţime de femei, câteva dintre ele închizându-i cu forţa gura şi ochii, altele înfâşurându-l în hamac, apăsându-1 cu întreaga lor greutate, provocându-l să-şi dea duhul înainte să-i fi sosit ceasul, iar altele, la urmă, alergau să stingă feştila şi să împrăştie fumul, încât sufletul, nefîind în stare să perceapă gaura prin care poate scăpa, să poată rămâne în¬curcat în structura acoperământului. Ca lucrul să se poată face repede şi pentru a preveni reîntoarcerea lui în interiorul locuinţei, femeile înconjurau intrările cu murdărie de duhoarea căreia el putea fi alungat".

   Moarte prin sufocare

   "îndată ce muribundul este sufocat prin închiderea gurii şi nărilor şi e înfăşurat în cuvertura patului său, cel mai precaut indian, bărbat ori femeie, îl ia în braţe în cel mai bun mod posibil, şi scoate un ţipăt duios, căruia i se răspunde prin lamentaţiile dureroase ale rudelor apropiate, şi prin strigătele unei mare număr de bătrâne aduse pentru acest eveniment. Atât timp cât acest bocet lugubru continua, bătrânele erau supuse unui efort neîncetat, ridicându-şi palma mâinii pentru a-şi îndepărta lacrimile şi coborând-o pentru a o şterge de pământ. Rezultatul acestei acţiuni alternante era că un cerc de ţărână, care le dădea cea mai hidoasă înfăţişare, se strângea în jurul pleoapelor şi frunţii lor, şi ele nu se spălau până când dimineaţa nu se sfârşea.