Murmurul stelelor dimineţii

   ...vrea să ne sperie. N-am altă soluţie. Visele conştiente sunt o uşă tainică spre necunoscut. Aş fi iresponsabil dacă nu v-aş avertiza de pericolul care se poate ascunde în spatele acestei uşi. In ce anume constă pericolul veţi afla în curând.

   Spaţiul viselor

   Pentru a explica Ghicitoarea Supraveghetorului va trebui să răspundem la două întrebări: de ce în visul conştient totul este posibil şi de ce visele par atât de reale?
   Atât în visul conştient, cât şi în cel inconştient, imaginile se văd foarte clar, până în cele mai mici detalii. Se întâmplă chiar ca unele vise, prin claritatea formelor şi suculenta culorilor, să întreacă realitatea. Există ipoteza că creierul sintetizează imaginile din vis şi în timpul somnului el percepe aceste imagini ca şi cum ar fi în realitate. Nu este decât o ipoteză. Deocamdată nimeni nu a demonstrat că totul se petrece exact aşa. Modelul Transurfingului tratează cu totul altfel această problemă: subconştientul nu inventează nimic, ci se racordează în mod direct la spaţiul variantelor care conţine toate informaţiile.
   Priviţi atent la un obiect, apoi închideţi ochii şi încercaţi să vi-l reprezentaţi. Chiar dacă aveţi o excepţională capacitate de vizualizare, cu ochii închişi nu veţi putea să "vedeţi" obiectul aşa cum îl vedeţi cu ochii deschişi. Imaginea pe care a fixat-o creierul dumneavoastră este doar o fotografie de foarte proastă calitate. Dacă facem supoziţia că această fotografie este stocată în creier ca fiind o anumită stare a unui grup de neuroni, pentru a reproduce toate fotografiile care există în amintirile noastre nu ne-ar ajunge toţi neuronii, deşi numărul lor este enorm.
   Dacă amintirile şi visele noastre sunt o reproducere a ceea ce este înscris în neuroni, atunci cam câte celule ar trebui să avem în cap? în cadrul Transurfingului neuronii nu sunt suporţi de informaţie, ca biţii în computer. Creierul nu stochează informaţiile ca atare, ci ceva de genul adreselor informaţiilor din spaţiul variantelor.
   E posibil ca în creier să se păstreze un anumit număr limitat de date. Chiar dacă ar fi un sistem biologic perfect, tot nu ar putea să stocheze tot ceea ce noi putem să reproducem în memoria noastră. Cu atât mai mult el nu poate să sintetizeze o asemenea realitate virtuală perfectă ca cea din somn. Oare e uşor ca fiind în stare de veghe să închidem ochii şi să ne reprezentăm în gând tablourile imaginate la fel de natural, cum sunt ele în somn? Să nu ne lăsăm seduşi de unele argumente, puţin convingătoare, cum că, dacă se deconectează, creierul ar putea să perceapă clar imaginile pe care şi le-a închipuit.
   Cum am mai spus, în principiu, raţiunea nu e capabilă să creeze nimic nou; poate doar să asambleze nişte cuburi vechi ca să iasă un nou model de casă. Ea are numai informaţii primitive despre aceste cuburi şi despre felul cum pot să fie adunate. Datele mai amănunţite raţiunea le stochează pe hârtie şi pe alţi suporţi de informaţie. Restul de informaţii ajunge din spaţiul variantelor la raţiune prin intermediul sufletului.
   Astfel, în modelul Transurfingului, raţiunea este un sistem destul de primitiv, a cărui funcţionare poate fi modelată - ceea ce şi încearcă să facă oamenii de ştiinţă.

   Cum să obţii echilibrul şi cum "să comasezi" hotărârea de a avea cu renunţarea la acţiune directă. Răspunsul se impune de la sine: este necesar să respecţi echilibrul intenţiei. Aceasta înseamnă să vrei fără să doreşti, să te preocupi fără să te nelinişteşti, să aspiri fără să pui patimă, să acţionezi fără să insişti. Echilibrul se rupe prin potenţialele importanţei. După cum ştiţi, cu cât scopul este mai important cu atât este mai greu ca el să fie atins.
   Formularea "dacă vrei, poţi" va funcţiona exact invers, dacă atunci când vrei ceva intri în panică şi începi să te agiţi. Panica apare deoarece nu ai încredere că vei reuşi. Comparaţi două poziţii. Prima: "Vreau foarte mult să obţin ce îmi doresc. Pentru mine este o problemă de viaţă şi de moarte. Orice s-ar întâmpla, trebuie să reuşesc. O să fac tot ce pot". Şi cea de a doua poziţie: "Fie ce-o fi! Mi-am propus şi o să realizez pentru că vreau. E vreo problemă? O să reuşesc şi gata." Nu e greu de înţeles care poziţie va avea sorţi de izbândă.
   Dorinţa se deosebeşte de intenţie prin aceea că nu exclude posibilitatea unui eşec. Dacă ne dorim ceva şi acest ceva este greu de obţinut, dorinţa noastră este şi mai mare, e aprigă. Dorinţa creează întotdeauna un potenţial excesiv. Dorinţa în sine este prin definiţie un potenţial. Este când undeva lipseşte ceva, dar există energia gândului orientată spre atragerea acelui ceva la locul respectiv. Intenţia nu crede şi nu doreşte, ci pur şi simplu acţionează.
   Intenţia pură nu creează niciodată un potenţial excesiv. Intenţia presupune că totul este deja hotărât: am hotărât că aşa va fi - este ca şi când s-ar fi întâmplat. Aceasta este conştientizarea calmă că totul va fi aşa. De exemplu, intenţionez să trec pe la chioşc să-mi cumpăr ziarul. Aici nu este nici un fel de dorinţă; ea a existat doar până în momentul când am decis să fac acest lucru. Probabilitatea ca dorinţa să nu se realizeze este extrem de mică iar, în caz de insucces, nu va fi nici o nenorocire. De aceea, în acest caz, intenţia este complet curăţată de dorinţă şi, prin urmare, şi de potenţialul excedentar.
   Energia mentală a dorinţei este direcţionată spre scop, iar energia intenţiei - spre modul cum va fi el realizat. Când omul doreşte ceva, el creează o perturbare în tabloul energetic al lumii înconjurătoare, ceea ce atrage după sine intrarea în acţiune a forţelor de egalizare. Iar când el porneşte spre chioşc, după ziar nu mai există nici un fel de dezechilibru de forţe.
   În tabloul liniilor vieţii dorinţa acţionează în felul următor: vreau să obţin acest lucru, dar mă tem că nu voi reuşi şi de aceea mă gândesc la un eşec (deoarece pentru mine acel lucru este important!) şi emit energie pe frecvenţa liniei cu eşecuri. Intenţia funcţionează total invers: ştiu că voi obţine ce vreau; pentru mine problema este ca şi rezolvată şi de aceea eu emit energie pe frecvenţa liniilor unde eu deja am ceea ce vreau.
   Astfel, împotriva realizării scopului acţionează două potenţiale excedentare: dorinţa şi încrederea. Mai exact, dorinţa arzătoare de a-mi atinge scopul cu orice preţ şi îndoiala că s-ar putea să nu reuşesc. Cu cât scopul este mai dorit scopul, cu atât mai greu atârnă îndoiala în reuşita lui. Şi, la rândul ei, îndoiala face şi mai preţios lucrul dorit. Am clarificat deja faptul că dorinţa nu ne ajută, mai mult ne pune piedici. Secretul îndeplinirii dorinţei constă în aceea că trebuie să renunţi la dorinţă şi în schimbul ei să pui hotărârea de a avea şi de a acţiona.
   Importanţa scopului generează la rândul său o tendinţă înverşunată de a obţine cele dorite acţionând asupra...

   ...rezultat din gândurile şi acţiunile comune ale unor grupuri de oameni, începe să trăiască independent după unele legi de esenţă energoinformaţională. Prin schimb energoinformaţional, pendulii îşi subordonează aderenţii propriei lor voinţe şi îi obligă să gândească şi să acţioneze în interesul lor. Oamenii le cedează energia atunci când sunt nemulţumiţi, enervaţi, furioşi, neliniştiţi, când le e frică şi atunci când participă şi ei la lupta dintre penduli.
   Noi ne-am obişnuit să trăim în această lume a pendulilor, unde oprimarea, vrajba, concurenţa, războaiele şi multe alte raporturi de rivalitate au devenit normale. Nu ne trece prin cap că toate acestea sunt anormale şi că totul ar putea să fie altfel. Priviţi la această lume din punctul de vedere al pendulilor; amintiţi-vă toate manifestările setei lor nesăţioase de energie şi imaginaţi-vă cum ar putea să fie lumea dacă s-ar elibera de penduli. Dacă nu ar exista schimbul energoinformaţional, nu ar exista structuri care să vrea să-şi însuşească energia altora şi să promoveze concurenţa. Este greu de imaginat, dar se poate afirma cu siguranţă că într-o astfel de lume ar exista multă fericire şi foarte puţină suferinţă. În această lume, bogăţiile naturale şi posibilităţile legate de ele ajung pentru toţi.
   Ni s-a indus ideea că lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală sunt procese necesare şi normale care contribuie la dezvoltarea vieţii. Sigur este că astfel de procese contribuie la dezvoltarea unei lumi agresive. Selecţia naturală nu este nicidecum o condiţie necesară pentru dezvoltarea vieţii. Viaţa ar putea să se dezvolte după alte legi, mai umane.
   În lumea pendulilor selecţia naturală are loc după un scenariu negativ, conform căruia dispare acela căruia îi merge rău. Selecţia acţionează după modelele descurajării şi distrugerii. Dar nu v-aţi gândit că ar putea fi şi un alt scenariu, unul pozitiv, conform căruia - supravieţuieşte acela căruia îi este bine. Aceste două scenarii se deosebesc prin tendinţă, aşa cum negativul se deosebeşte de pozitiv. E discutabil dacă în selecţia naturală acţionează ambele scenarii. Şi cu toate acestea, factorul precumpănitor este cel negativ: dispare acela căruia îi merge rău. În orice caz, în lumea umanului pendulii au instaurat o ordine şi mai dură decât în natură.
   În natură, lupta pentru supravieţuire nu are un caracter atât de înverşunat şi agresiv ca în lumea omului. Pendulii oamenilor sunt cu mult mai puternici şi mai agresivi decât pendulii din natură. Faptul că în natură cineva mănâncă pe altcineva nu înseamnă că acolo se duce un război continuu. Leul mănâncă vaca aşa cum aceasta mănâncă iarbă. Animalele şi plantele nu au noţiunea de importanţă şi de aceea echilibrul nu este încălcat. Importanţa este o însuşire proprie numai oamenilor. Întrucât omul urmăreşte fenomenele naturii de pe clopotniţa importanţei, el interpretează coexistenţa normală a organismelor vii ca fiind o luptă crâncenă.
   Competiţia pentru teritoriu şi pentru partener din lumea animală are un caracter pur nominal în comparaţie cu războaiele permanente dintre oameni. Foarte rar animalele se atacă dacă nu este vorba de vânat. În majoritatea cazurilor, orice dispută se rezolvă în favoarea celui care rage mai puternic sau îşi arată dinţii mai fioros. Şi chiar dacă are loc o vărsare de sânge, n-ai ce-i face - labele sunt grele. Simţăminte ca mânia şi ura, nu le sunt proprii animalelor. Vitejia şi frica sunt doar manifestări ale instinctului de autoconservare. Lupii viteji şi iepurii fricoşi trăiesc doar în imaginaţia oamenilor.

   ...aranja favorabil.
   În caz contrar, dacă s-a abătut din drum, asupra lui vor veni tot soiul de belele şi viaţa i se va schimba într-o continuă luptă pentru existenţă. Pentru suflet aceasta va fi o adevărată tragedie. Vă necăjiţi dacă în weekend se întâmplă să fie vreme rea? Vă puteţi imagina ce simte sufletul când unica şansă care i-a fost acordată în viaţă se duce pe apa sâmbetei?
   Sufletul vede cum raţiunea, aflată în trena pendulilor, îşi strică tot rostul vieţii, dar el nu poate schimba nimic. Venind pe această lume, raţiunea nu ştie clar ce trebuie să facă, ce să vrea şi ce să-şi dorească. Sufletul chiar dacă nu ştie nici el exact, el măcar ghiceşte. Raţiunea însă nu-l ascultă. Pendulii imediat iau raţiunea în circuitul lor, impu-nându-i acesteia scopurile lor şi regulile jocului. Pendulii îi obligă pe oameni să opteze pentru scopuri străine şi să se înghesuie la uşi străine. Încercările timide ale sufletului de a influenţa raţiunea n-au nicio şansă, într-atât este de puternică influenţa pendulilor.
   Multora dintre noi ne-a fost indusă încă din copilărie ideea că succesul poate fi obţinut numai prin muncă asiduă. Şi în plus că trebuie să-ţi urmăreşti scopul cu tenacitate, înfruntând piedicile şi biruind greutăţile. Una dintre cele mai mari erori constă în a accepta ideea că pentru fericire trebuie să te lupţi, să fii tenace, perseverent, să învingi o multitudine de piedici şi obstacole, pe scurt, să-ţi cucereşti un loc sub soare. Acesta este un stereotip fals şi extrem de periculos.
   Haideţi să ne lămurim cum s-a format acest stereotip. De obicei, individul intră sub influenţa pendulilor şi se abate de la calea sa. Este firesc ca, într-un asemenea caz, în drumul său să apară o multitudine de piedici. Omul îşi doreşte însă fericirea, de aceea nu-i rămâne decât să biruie aceste piedici. încercaţi să ghiciţi în ce constă eroarea lui? Că merge spre un scop care nu-i al lui, printr-o uşă care nu este a lui? Nu! Răspunsul vi se va părea iarăşi neobişnuit, cum neobişnuit este totul în această carte.
   Rătăcirea individului constă în falsa sa convingere că "Dacă eu voi depăşi piedicile, acolo, în faţă, în viitor, mă aşteaptă fericirea". Acestea nu sunt decât iluzii. Niciun fel de fericire nu va exista! Oricât s-ar strădui, omul se află în poziţia unuia care vrea să ajungă din urmă soarele care apune. Pe o linie străină, pe om nu-l mai aşteaptă nici o fericire, nici în viitorul apropiat şi nici în cel îndepărtat.
   Mulţi oameni care şi-au realizat cu mare greutate scopul nu mai au nici un sentiment, totul este pustiu. Ce s-a întâmplat cu fericirea? Dar nici nu-i vorbă de fericire; totul a fost un miraj, creat de penduli pentru a-l face pe om să se lase secătuit de energie, în drumul său către o fericire iluzorie. Repet încă o dată: în viitor nu există nicio fericire; ea fie că se află aici şi acum pe linia vieţii care se află în desfăşurare, fie niciodată.
   În ce constă fericirea în modelul Transurfingului? Poate că ea, fericirea, va veni când omul îşi va atinge scopul, care este doar al lui! N-aţi ghicit nici de data aceasta. Fericirea vine în timp ce ne îndreptăm spre scopul nostru, prin poarta noastră. Dacă omul se află pe linia sa de viaţă, pe calea sa, atunci el este fericit chiar acum, chiar dacă scopul său se află încă undeva în viitor. Când scopul va fi atins, bucuria va fi dublă. Dar însuşi mersul spre atingerea scopului propriu face ca fiecare zi să fie o sărbătoare. Când scopul nu este al tău sărbătoarea se amână pentru un viitor iluzoriu. Atingerea unui scop care nu este al tău aduce doar deziluzie şi pustiire şi nicidecum fericire.

   ...într-adevăr, de largi posibilităţi. Dar deocamdată sunteţi doar pe drumul către scopul dumneavoastră şi trebuie să vă gândiţi numai la fericirea personală. Prin aceasta, nu vă veţi îndepărta sufletul de scop. Fie ca pe drumul spre realizarea scopului sufletul dumneavoastră să se gândească numai la el. După atingerea scopului, îi veţi oferi ocazia raţiunii dumneavoastră altruiste să se îngrijească, cât va considera ea necesar, de cei apropiaţi, de natură, de animalele fără stăpân, de copiii flămânzi şi de cine va mai dori ea.

   Inspiraţia

   Pe drumul spre scopul dumneavoastră, prin poarta necesară, veţi pluti pe coama valului reuşitei. Confortul obţinut pentru suflet vă va permite să transferaţi emisie armonioasă. în capitolul despre valul succesului am vorbit deja de o asemenea translaţie. Totuşi, a-ţi crea senzaţia de tonus pozitiv, iar apoi s-o menţii permanent este destul de dificil. Dar acum veţi avea bucurie şi veţi obţine liniştea ca urmare a unităţii dintre suflet şi raţiune, de aceea translaţia se va produce de la sine. Toate treburile se vor aranja, multe probleme se vor autoelimina. Veţi fi des vizitat de inspiraţie dacă nu veţi încerca s-o chemaţi intenţionat.
   Inspiraţia este, în genere, un lucru minunat. Numai că ea este încărcată de o aureolă tainică, inaccesibilă. Se consideră că e foarte greu să o obţii: ea apare spontan, pe neaşteptate, întocmai ca o anume muză ce a nimerit întâmplător lângă foculeţul dumneavoastră. Apoi această muză, tot atât de neaşteptat poate să-şi ia zborul şi timp îndelungat să nu mai apară. Cel care aşteaptă, până la epuizare, următoarea apariţie a acestei doamne, nu mai are parte de atingerea ei şi cum se poate face acest lucru, în genere, el nici nu ştie.
   În realitate, este mult mai simplu decât pare. Inspiraţia este starea de unitate a sufletului cu raţiunea în absenţa potenţialului importanţei. Prima parte a definiţiei vă e clară. Inspiraţia este starea de avânt sufletesc în care procesul creator se desfăşoară uşor, simplu şi, ce-i mai important, strălucit. Este absolut evident că acest lucru poate avea loc numai cu condiţia unităţii dintre suflet şi raţiune. Nu veţi avea parte niciodată de inspiraţie, efectuând o lucrare care nu vă e la inimă.
   Ocupându-vă de realizarea scopului, dumneavoastră veţi obţine, neîndoielnic, unitatea sufletului cu raţiunea, ceea ce va constitui prima condiţie necesară a inspiraţiei. Totuşi această condiţie nu va fi suficientă. De ce inspiraţia apare pe neaşteptate iar apoi dispare nu se ştie unde? Cauza ar putea fi extenuarea? Totuşi, în stare de inspiraţie se poate lucra multe ore fără nicio urmă de oboseală.
   Ne ajută să înţelegem, de unde apare inspiraţia şi unde dispare, cea de a doua parte a definiţiei dată noţiunii de inspiraţie. Probabil aţi ghicit despre ce este vorba. Toată filozofia constă în faptul că inspiraţia nu apare, ci ea pur şi simplu se eliberează atunci când scade potenţialul importanţei, în ce constă această importanţă? În primul rând, în dorinţa înflăcărată de a atinge scopul; în al doilea rând, în năzuinţa nestrămutată de a avea inspiraţie.
   Dorind să vă atingeţi scopul, nu-l veţi realiza, lucru despre care v-am vorbit de nenumărate ori. Dorinţa...