Noua spiritualitate şi trăirea lui Christos

   în Orient, chiar şi strădaniile absolut lumeşti, strădaniile vieţii sociale, capătă un caracter atât de spiritual, încât se prezintă ca mişcări religioase. Forţa bolşevismului poate fi explicată prin faptul că oamenii din est, poporul rus, îl concepe ca pe o mişcare religioasă. Forţa de atracţie a acestei mişcări sociale a estului nu se sprijină atât pe reprezentările abstracte ale marxismului, cât, mai ales, pe faptul că purtătorii ei sunt priviţi ca noi Mântuitori, într-o oarecare măsură drept continuatorii aspiraţiei şi vieţii religios-spirituale anterioare. Din lumea romană, chiar şi din lumea greacă târzie, s-a dezvoltat apoi, după cum ştim, ceea ce a cuprins în cel mai mare grad oamenii din centru, elementul dialectic, elementul gândirii juridice, politice, militare.
   Iar rolul pe care l-a jucat mai târziu ceea ce s-a dezvoltat din lumea romană poate fi înţeles numai dacă ţinem seama mai întâi de faptul că toate cele trei ramuri ale trăirii umane, trăirea spirituală; trăirea economică, trăirea statal-politică din perioada în care romanitatea a ajuns la o deosebită strălucire, în care a apărut Imperiul roman, erau amestecate haotic, în mod asemănător cu ceea ce se întâmplă şi în prezent în întreaga lume civilizată. Romanitatea a luat sfârşit într-o decadenţă totală care, în esenţă, era condiţionată de faptul că, în Imperiul roman mondial, acţiona imposibilitatea rezultată din întrepătrunderea haotică a celor trei activităţi umane - viaţa spirituală, viaţa de stat, viaţa economică. Se poate spune, într-adevăr, că Imperiul roman şi, în special, cel bizantin au fost un fel de simbol al decăderii celei de-a patra perioade postatlanteene, perioada greco-latină. Nu trebuie să ne gândim decât că din o sută şapte împăraţi ai Imperiului roman de răsărit doar treizeci şi patru au murit în paturile lor! Ceilalţi au fost fie otrăviţi, fie mutilaţi, ori au murit în temniţă, au trecut din temniţă în viaţa monahală şi altele de felul acesta. Iar din ceea ce în sudul Europei a înaintat în decădere ca lume romanică, s-a dezvoltat ceva care a ţâşnit în trei ramuri spre nord (vezi desenul de la p. 48).
   Avem, mai întâi, ramura vestică. Nu intenţionez să mă ocup azi de amănunte istorice privind evul mediu generate de vechea dezvoltare a omenirii; vreau însă să atrag atenţia asupra câtorva lucruri.

   ...când se vor apleca asupra a ceea ce se află la temelia cercetării din domeniul ştiinţei spiritului, şi aceasta se poate obţine prin imaginaţiune. Oamenii pot ajunge din nou la cunoaştere, de asemenea, atunci când îşi spun: în timpurile vechi entităţile spiritual-divine vorbeau din fenomenele naturii. Ele nu se adresau intelectului. Pentru cunoştinţele superioare, suprasenzoriale, nu vorbesc direct fenomenele din natură, căci natura, ca atare, acţionează tacit, dar oamenilor le vor vorbi entităţi care le vor apărea în imaginaţiuni, care-i vor inspira, cu care se vor uni intuitiv şi pe care ei le vor putea raporta din nou la fenomenele din natură. Astfel, se poate spune: în vechime, spiritualul le apărea oamenilor prin intermediul naturii. în starea noastră de tranziţie omul posedă intelectul. Natura rămâne lipsită de spirit. Omul va urca până la o stare în care va putea din nou să înţeleagă că natura nu-i va mai vorbi despre divin-spiritual, dar că el va cuprinde divin-spiritualul într-o cunoaştere suprasenzorială, astfel încât va putea raporta din nou acest spiritual la natură.
   Acesta este specificul vechii vieţi spirituale orientale, al vechii cunoaşteri orientale, despre care ştim că a continuat să existe în civilizaţia occidentală ca moştenire, că, în perioada de înflorire a cunoaşterii lor, orientalii au perceput spiritualul în toate fenomenele din natură, că divin-spiritualul a vorbit prin intermediul naturii, fie prin entităţile elementare inferioare, în diferitele lucruri şi fenomene izolate, fie prin faptul că a vorbit, prin întreaga natură atotcuprinzătoare, divin-spiritual. Mai târziu, în centru s-a dezvoltat ceea ce se afla sub spiritul juridic-dialectic. De aici a apărut intelectualitatea. Omul a păstrat cultura spirituală ca moştenire din vechiul Orient. Iar atunci când s-a manifestat ultima aspiraţie de a afla ceva despre Orient - câte ceva despre acesta se mai aflase prin mijlocirea cruciadelor şi s-a adus în Europa - şi când această ultimă aspiraţie s-a stins datorită cruciadelor, atunci în faţa Orientului a apărut, pe de o parte, ceea ce întemeiase Petru cel Mare, cel care a distrus resturile structurii sufleteşti orientale opuse laturii europene, iar pe de altă parte au apărut turcii, care, la începutul intervalului pe care îl numim cea de-a cincea perioadă postatlanteană îşi consolidau dominaţia în Europa. într-o oarecare măsură, instruirea europeană venită dinspre Orient s-a încheiat. Ea trebuia să evolueze, dar nu se putea dezvolta decât sub influenţa vieţii juridic-dialectice, sub influenţa vieţii economice din vest şi ca o continuare decadentă a ceea ce se păstrase ca viaţă spirituală din Orient, dar în faţa căreia se închiseseră porţile în modul pe care l-am arătat. Prin aceasta a fost pregătită şi starea în care trăim acum şi în care suntem îndrumaţi să deschidem din nou, din noi înşine, porţile spre lumea spirituală, să ajungem prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie la concepţia lumii spirituale.
   Toate acestea ţin de faptul că, în acele vremuri vechi, în care orientalul se ridica spre cunoştinţele sale, deosebit de importante erau aptitudinile, forţele pe care omul le aducea, prin naştere, în existenţa fizică. De fapt, în acele timpuri ale înţelepciunii orientale, în ciuda a ce se petrecea acolo în ceea ce priveşte civilizaţia, a ce era străluminat de înţelepciune, totul se afla în legăturile de sânge; dar ceea ce se afla în aceste legături de sânge era, în acelaşi timp, recunoscut spiritual. Prin Misterii se stabilea cine era chemat să conducă oamenii datorită descendenţei sale. Aici nu mai era nici un fel de contradicţie. Cel care, prin Misterii, fusese chemat să conducă oamenii era pus, oarecum, la locul său prin faptul că ascendenţa sa era un semn exterior. Atunci nu exista nici un argument juridic, indiferent cum ar fi fost formulat, care să spună dacă cineva era îndreptăţit să se afle în acel loc, căci împotriva hotărârii zeilor, care fixau locul oamenilor, nu existau obiecţii. în Orient jurisprudenţa nu era cunoscută. Era cunoscută, fireşte, teocraţia, guvernarea lumii. Misiunea oamenilor aici, în lumea simţurilor, venea de sus, din lumea spirituală. în locul a ceea ce se percepea atunci când se spunea: Un om a cărui ascendenţă a fost astfel dirijată de zei, încât el putea fi pus la locul cuvenit, în locul acestei percepţii a apărut o alta, care purta o haină juridic-dialectică şi din care, cu argumente juridice, se putea discuta dacă cuiva îi revenea un anume loc, unde trebuia să se afle acesta, dacă trebuia să facă un lucru sau altul, şi aşa mai departe.

   ...omul-spirit în corpul meu fizic, dar sufleteşte trebuie să le prefigu¬rez. Dezvoltându-mi acum sufletul conştientei, mă pregătesc să pri¬mesc în acest suflet sinea mea spirituală în următoarea stare, cea de-a şasea. E drept că nu pot să introduc în întreg corpul meu astral sinea spirituală, dar trebuie să-l aduc în sufletul conştientei mele. Trebuie să învăţ să trăiesc ca om în interiorul meu, aşa cum voi trăi cândva, când Pământul va trece printr-o anume evoluţie cosmică în următoarea sa stare de dezvoltare. Eu trebuie să preiau în mine, cel puţin în interiorul meu, în timpul existenţei pământene aceste stări viitoare. Trebuie să-mi pregătesc interiorul în germene, aşa încât şi exteriorul meu să se poată modela în viitor în maniera în care trebuie să-1 înţeleg astăzi.
   Clarificaţi-vă la nivel de simţire cum stau, propriu-zis, lucrurile, încă de pe acum omul evoluează, integrându-se în sinea spirituală, aşa cum am mai arătat, integrându-se în stările conştientei, care sunt de aşa natură încât nu se pot dezvolta complet în timpul vieţii pământene. Aceste stări ale conştientei vor, de fapt, să-l transforme şi în ceea ce priveşte învelişurile sale exterioare, în ceea ce priveşte corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic; dar el, ca pământean, nu poate realiza acest lucru. Omul trebuie să treacă prin aceasta în aşa fel, încât să simtă, prin lumea sa lăuntrică, cum se pregăteşte pentru acele stări pe care încă nu le poate dezvolta acum. Aceasta trebuie să fie dezvoltarea normală a viitorului şi omul trebuie să-şi spună: Eu văd fiinţa umană ca pe ceva care, prin esenţa sa interioară, se ridică peste ceea ce pot deveni eu ca fiinţă umană. Ca pământean, trebuie să mă simt ca un pitic faţă de ceea ce este omul propriu-zis. Iar din nemulţumitul care în cel mai apropiat timp va avea copii educaţi corect se va dezvolta tocmai acest sentiment. Copiii vor percepe că nici o instruire intelectualistă nu-i poate conduce la dezlegarea enigmei omului. Omul rămâne în afara a ceea ce se poate şti în mod intelectualist din modelarea socială. Tot ce se poate dezvolta prin formulele stupide ale lui Wilson şi ce trece prin lume ca şovinism va deveni o sumă de pure imposibilităţi. Prin toate acestea civilizaţia modernă se îndreaptă doar spre pure imposibilităţi. Dacă, în cadrul civilizaţiei moderne, veţi întemeia mai multe imperii naţionale, veţi furniza şi mai mulţi germeni ai distrugerii. Omul va spune: Da, dar esenţa omului, care se aprinde înlăuntrul meu, este superioară faţă de ce pot eu realiza exterior. Trebuie să aduc cu totul altceva în lume. Eu trebuie să introduc în structura socială ceva ce este recunoscut din înălţimi spirituale. Nu mă pot lăsa în seama a ceea ce pot învăţa din ştiinţele naturii pentru ştiinţa socială şi altele de acest fel. Dar omul trebuie să simtă sciziunea internă dintre această existenţă pitică de pe Pământ şi ceea ce se aprinde în el ca fiinţă cosmică aşa cum se va percepe el. Din tot ce poate da omului instrucţia modernă, atât de proslăvită şi de venerată astăzi, va reieşi că, pe de o parte, el se simte pământean şi, pe de altă parte, că omul este mai mult decât o fiinţă pământeană. în realitate, el nu este o fiinţă pământeană, ci este o fiinţă cosmică, o fiinţă care aparţine întregului Univers. Pe de o parte, este legat de Pământ, pe de altă parte, se simte o fiinţă cosmică. Iar acest sentiment se va sedimenta în el. De îndată ce acest lucru nu mai este teorie, ci este simţit de către unii oameni care, datorită karmei lor, se desprind de ceea ce este astăzi un sentiment comun, de îndată ce omenirea se va simţi scârbită şi va ajunge la o răsturnare a sentimentului calităţilor moştenite, a sentimentului şovinismului, se va instala un fel de reverie. Omul se va simţi fiinţă cosmică. Va cere, să spunem aşa, cu braţele întinse - desigur, înţeleg acest lucru în mod simbolic - dezlegarea enigmei fiinţei sale cosmice. El se va întreba: Cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele ca fiinţă cosmică? Tot ce pot eu să cercetez pe Pământ, ce poate să-mi dea mie Pământul, tot ce pot lua din ştiinţa modernă, care este atât de preţuită astăzi, mă dezvăluie doar ca fiinţă pământeană, face ca tocmai fiinţa propriu-zisă a omului să apară ca o enigmă nedezlegată. Ştiu că eu sunt o fiinţă cosmică, o fiinţă suprapământeană; cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele suprapământene?
   Aceasta va fi ca o întrebare fundamentală care se va ridica din suflete. Acest sentiment va fi mai important decât toate celelalte...

   ...pentru că aparţine acelor taine superioare ale ştiinţei iniţierii despre care, în prezent, nu este îngăduit să se pomenească nici un cuvânt. Se poate însă spune: Ceea ce se petrece în cadrul evoluţiei umanităţii ar consta în faptul că în locul conştientei luminoase, treze, în mod util, şi-ar face apariţia, în mod dăunător, anumite instincte aparţinând vieţii şi esenţei sexuale, instincte care nu ar însemna pur şi simplu rătăciri, ci ar trece în viaţa socială, ar aduce modelări în viaţa socială; înainte de orice ele ar face ca prin ceea ce ar pătrunde în sângele lor, ca urmare a vieţii sexuale, să nu se dezvolte vreun fel de fraternitate pe Pământ, ci o continuă opoziţie faţă de fraternitate. Aceasta ar fi însă, atunci, instinct.
   Aşadar, vine momentul hotărâtor când se va putea merge, întru-câtva, spre dreapta, şi atunci se impune o stare de veghe; sau se merge spre stânga, şi atunci se poate dormi, dar, în acest caz, apar instincte care vor fi înspăimântătoare. Ce vor spune savanţii naturalişti când vor apărea asemenea instincte? Vor spune că este o necesitate naturală. Trebuia să se întâmple astfel, face parte din evoluţia umanităţii.
   Prin ştiinţa naturii nu se poate atrage atenţia asupra acestor lucruri, căci din punct de vedere naturalist-ştiinţific ar fi explicabil şi faptul că oamenii devin îngeri şi faptul că ei devin diavoli. Despre ambele situaţii ştiinţa naturii ar spune acelaşi lucru: ce a rezultat provine din ceea ce a precedat - marea înţelepciune a explicaţiilor cauzale ale naturii! Ştiinţele naturii nu vor observa nimic referitor la evenimentul despre care am vorbit, căci este de la sine înţeles că, atunci când oamenii vor deveni pe jumătate diavoli prin instinctele lor sexuale, ele vor privi acest lucru ca pe o necesitate naturală. Aşadar, problema nu poate fi explicată de ştiinţele naturii: totul este explicabil ştiinţific. Asemenea lucruri nu sunt inteligibile decât prin cunoaşterea spirituală, prin cunoaşterea suprasensibilă.
   Acesta este un aspect. în al doilea rând, din lucrarea producătoare de transformări a îngerilor va mai rezulta ceva pentru omenire: cunoaşterea instinctivă a anumitor remedii, dar o cunoaştere nocivă. Tot ceea ce ţine de medicină va cunoaşte o stimulare uriaşă în sens...