Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » O iubire fără sfârşit vineri, 26 mai 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

O iubire fără sfârşit

adevărata natură a vieţii şi iubirii după moarte
de Richard Matheson
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
O iubire fără sfârşit Imaginea mare preţ Eu Sunt: 32,00 lei

preţ listă: 37,00 lei

reducere:
5,00 lei (13,51%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea O iubire fără sfârşit

Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Chris Nielsen nu avea nici cea mai vagă idee până când un accident survenit pe neaşteptate i-a curmat viaţa, despărţindu-l de preaiubita lui soţie, Ann. Acum Chris trebuie să descopere natura adevarată a vieţii după moarte. Sufletul lui călătoreşte într-o dimensiune în care inţelege că emoţiile şi gândurile sunt creatoare în plan fizic, iar experienţa legăturii sufleteşti dintre el şi soţia lui continuă şi dincolo de planul material. Înţelege că totul este mental şi că lumea gândurilor, a conştiinţei, este adevărata realitate care poate fi modelată şi transformată în mod conştient.
Însă nici Raiul nu este Rai fără soţia lui, Ann, iar când tragedia ameninţă să distrugă pentru totdeauna conexiunea dintre ei, Chris îşi riscă sufletul ca să o salveze pe Ann de la o deznădejde vesnică. Experienţele prin care trece în drumul său prin Iad ne transmit tuturor un mesaj autentic: în faţa iubirii adevarate şi a conexiunii sufletesti profunde nu există obstacole care să nu poată fi depăşite.
Atunci când un suflet drag nouă alege să părăsească această lume, avem senzația că ceva din ființa noastră pleacă odată cu el. În lipsa lui, simțim un gol imens care ne spune clar că viitorul nostru va fi altfel decât ni-l imaginasem până atunci.
Aceste despărțiri sunt ca și cum ai fura dintr-un puzzle zeci de piese importante. Oricât de mult ai încerca să pui ceva în locul pieselor care lipsesc, puzzle-ul nu va arăta niciodată la fel ca cel original. Așa se întâmplă și cu sufletul nostru atunci când pierdem pe cineva drag. Puzzle-ul este însăși sufletul, iar piesele care lipsesc sunt golurile provocate de plecarea celuilalt și momentele petrecute cu persoana iubită pe care știm că ne le vom retrăi în acest plan.
Când suferim astfel, despărțirea nu ne pare niciodată temporară. Totuși dacă Universul ne permite să reîntâlnim cândva oamenii pe care îi iubim și să continuăm acele relații care pentru noi au avut și încă au o însemnătate profundă? Dacă sufletele care se iubesc cu adevărat au șansă să se reîntâlnească?
Această întrebare începe să se contureze când citești cartea O iubire fără sfârșit". Deși personajele sunt fictive, ideile fundamentale ale cărții sunt bazate pe cercetări îndelungate despre viaţa de după viaţă. La final, Richard Matheson ne lasă la îndemână toate titlurile de lucrări care au reprezentat sursa lui de informare și inspirație în abordarea temei spirituale: viața de după moarte.
O poveste puternică bazată pe cercetări îndelungate despre viața după moarte, puterea planului mental asupra planului fizic și despre legătura de neînvins dintre sufletele pereche. După cartea O iubire fără sfârșit a fost realizat filmul What dreams may come, câștigător al premiului Oscar , al altor 6 premii și nominalizat încă de două ori.
Cuprinsul cărţii nu este disponibil.

pag. 28-29

   "Stai aşa, stai puţin", m-am burzuluit eu, împungând aerul cu degetul îndreptat spre el. "Tu eşti cel care mi-a zis să nu mă împotrivesc, nu-i aşa?"
   A dat să răspundă, dar eu eram atât de furios, că nu l-am lăsat să deschidă gura. "M-am săturat până peste cap, şi de tine, şi de locul ăsta tâmpit", am zis. "Mă duc acasă."
   Instantaneu, am simţit cum mă smulge ceva de lângă el. Ca şi cum corpul meu ar fi fost acoperit cu o platoşă din metal, iar un magnet aflat undeva, departe, m-ar fi atras spre el. Goneam prin aer cu o iuţeală atât de mare, încât nu vedeam şi nu auzeam nimic.
   Totul s-a terminat la fel de brusc cum începuse. Când m-am dezmeticit, stăteam în picioare, împresurat de ceaţă din toate părţile. M-am uitat în jur, dar nu vedeam nimic în nicio direcţie. Am început să înaintez încet prin ceaţă. Când şi când mi se părea că zăresc în fugă siluete de oameni. însă, când încercam să îi văd mai clar, se evaporau. Pe unul era cât pe ce să îl strig, dar pe urmă m-am răzgândit. Eu eram stăpân peste visul ăsta. Refuzam să-l las să mă domine.
   Am încercat să mă gândesc la altceva, prefăcându-mă că mă aflu în Londra. Mai ţii minte că în 1957 m-am dus acolo să scriu un film? Era în noiembrie şi m-am plimbat de multe ori printr-o ceaţă la fel de groasă - "s-o tai cu cuţitul" e o expresie foarte nimerită. Numai că asta de acum era şi mai densă; parcă eram sub apă. Chiar se simţea umezeala.
   Într-un târziu, am zărit casa noastră profilându-se prin negură. Văzând-o, m-am simţit de două ori liniştit. In primul rând, simpla ei apariţie a fost de-ajuns ca să îmi vină inima la loc; în al doilea rând, felul în care am ajuns acasă atât de repede m-a făcut să mă simt mai bine: aşa ceva nu se putea întâmpla decât în vis.
   Brusc, mi-a venit o idee. Ţi-am povestit că mă dureau toate cele. Chiar dacă visam, tot simţeam durerea. Prin urmare, mi-am zis că, dacă durerea i-z-v-o-răşte din vis, nu e neapărată nevoie să o simt. Ei, bine, Robert, cum m-am gândit la asta, cum mi-a trecut durerea. Un alt motiv ca să răsuflu uşurat şi să-mi revină buna dispoziţie. Putea să existe o dovadă mai grăitoare că totul se întâmpla în vis, nu în realitate?
   Pe urmă mi-am adus aminte cum m-am ridicat în capul oaselor pe patul de spital, râzând pentru că totul fusese doar un vis. Exact asta era. Punct.
   M-am pomenit în holul de la intrare, direct, fără niciun fel de tranziţie. Normal, aşa e în vis, m-am gândit, dând mulţumit din cap. M-am uitat în jur. Privirea îmi era tot înceţoşată. Stai un pic, mi-am zis. Dacă am reuşit să risipesc durerea, de ce n-aş putea să-mi limpezesc şi vederea?
   Dar nu s-a întâmplat nimic. Mai departe de trei metri, totul era învăluit în continuare într-un fel de mantie de fum.
   M-am răsucit iute pe călcâie, auzind un răpăit de gheare pe podeaua din bucătărie. Ginger venea în fugă spre holul de la intrare; îţi aduci aminte de ciobănescul nostru german, o femelă. Cum m-a văzut, cum a început să alerge dintr-o parte în alta, ţopăind de bucurie. Am strigat-o pe nume, încântat la culme că o vedeam. M-am aplecat spre ea ca să o mângâi pe cap, dar am văzut cum mâna mea pătrunde adânc în craniul ei. Căţeaua s-a tras înapoi scheunând şi a rupt-o la fugă, îngrozită; s-a lovit zdravăn de tocul uşii de la bucătărie, cu urechile date pe spate şi cu blana zbârlită pe spinare.
   "Ginger", am zis, scuturându-mă de spaima care mă cuprinsese şi pe mine. "Vino încoace." Face pe nebuna, m-am gândit. M-am dus după ea şi am văzut cum aluneca întruna pe podeaua din bucătărie, încercând cu disperare să fugă. "Ginger!", am strigat. Îmi venea să mă supăr pe ea, dar arăta aşa de speriată, că n-am putut. A traversat în goană camera de recreere şi s-a năpustit afară prin uşiţa pentru câini.
   Am vrut să o urmăresc, dar pe urmă m-am hotărât să las lucrurile aşa. Nu aveam de gând să mă las afectat de visul ăsta, indiferent ce întorsătură dementă avea să ia. M-am întors şi am strigat-o pe Ann.
   Niciun răspuns. Mi-am aruncat privirile prin bucătărie şi am văzut cafetiera pornită, cu cele două beculeţe roşii aprinse.

pag. 28-29

   "Stai aşa, stai puţin", m-am burzuluit eu, împungând aerul cu degetul îndreptat spre el. "Tu eşti cel care mi-a zis să nu mă împotrivesc, nu-i aşa?"
   A dat să răspundă, dar eu eram atât de furios, că nu l-am lăsat să deschidă gura. "M-am săturat până peste cap, şi de tine, şi de locul ăsta tâmpit", am zis. "Mă duc acasă."
   Instantaneu, am simţit cum mă smulge ceva de lângă el. Ca şi cum corpul meu ar fi fost acoperit cu o platoşă din metal, iar un magnet aflat undeva, departe, m-ar fi atras spre el. Goneam prin aer cu o iuţeală atât de mare, încât nu vedeam şi nu auzeam nimic.
   Totul s-a terminat la fel de brusc cum începuse. Când m-am dezmeticit, stăteam în picioare, împresurat de ceaţă din toate părţile. M-am uitat în jur, dar nu vedeam nimic în nicio direcţie. Am început să înaintez încet prin ceaţă. Când şi când mi se părea că zăresc în fugă siluete de oameni. însă, când încercam să îi văd mai clar, se evaporau. Pe unul era cât pe ce să îl strig, dar pe urmă m-am răzgândit. Eu eram stăpân peste visul ăsta. Refuzam să-l las să mă domine.
   Am încercat să mă gândesc la altceva, prefăcându-mă că mă aflu în Londra. Mai ţii minte că în 1957 m-am dus acolo să scriu un film? Era în noiembrie şi m-am plimbat de multe ori printr-o ceaţă la fel de groasă - "s-o tai cu cuţitul" e o expresie foarte nimerită. Numai că asta de acum era şi mai densă; parcă eram sub apă. Chiar se simţea umezeala.
   Într-un târziu, am zărit casa noastră profilându-se prin negură. Văzând-o, m-am simţit de două ori liniştit. In primul rând, simpla ei apariţie a fost de-ajuns ca să îmi vină inima la loc; în al doilea rând, felul în care am ajuns acasă atât de repede m-a făcut să mă simt mai bine: aşa ceva nu se putea întâmpla decât în vis.
   Brusc, mi-a venit o idee. Ţi-am povestit că mă dureau toate cele. Chiar dacă visam, tot simţeam durerea. Prin urmare, mi-am zis că, dacă durerea i-z-v-o-răşte din vis, nu e neapărată nevoie să o simt. Ei, bine, Robert, cum m-am gândit la asta, cum mi-a trecut durerea. Un alt motiv ca să răsuflu uşurat şi să-mi revină buna dispoziţie. Putea să existe o dovadă mai grăitoare că totul se întâmpla în vis, nu în realitate?
   Pe urmă mi-am adus aminte cum m-am ridicat în capul oaselor pe patul de spital, râzând pentru că totul fusese doar un vis. Exact asta era. Punct.
   M-am pomenit în holul de la intrare, direct, fără niciun fel de tranziţie. Normal, aşa e în vis, m-am gândit, dând mulţumit din cap. M-am uitat în jur. Privirea îmi era tot înceţoşată. Stai un pic, mi-am zis. Dacă am reuşit să risipesc durerea, de ce n-aş putea să-mi limpezesc şi vederea?
   Dar nu s-a întâmplat nimic. Mai departe de trei metri, totul era învăluit în continuare într-un fel de mantie de fum.
   M-am răsucit iute pe călcâie, auzind un răpăit de gheare pe podeaua din bucătărie. Ginger venea în fugă spre holul de la intrare; îţi aduci aminte de ciobănescul nostru german, o femelă. Cum m-a văzut, cum a început să alerge dintr-o parte în alta, ţopăind de bucurie. Am strigat-o pe nume, încântat la culme că o vedeam. M-am aplecat spre ea ca să o mângâi pe cap, dar am văzut cum mâna mea pătrunde adânc în craniul ei. Căţeaua s-a tras înapoi scheunând şi a rupt-o la fugă, îngrozită; s-a lovit zdravăn de tocul uşii de la bucătărie, cu urechile date pe spate şi cu blana zbârlită pe spinare.
   "Ginger", am zis, scuturându-mă de spaima care mă cuprinsese şi pe mine. "Vino încoace." Face pe nebuna, m-am gândit. M-am dus după ea şi am văzut cum aluneca întruna pe podeaua din bucătărie, încercând cu disperare să fugă. "Ginger!", am strigat. Îmi venea să mă supăr pe ea, dar arăta aşa de speriată, că n-am putut. A traversat în goană camera de recreere şi s-a năpustit afară prin uşiţa pentru câini.
   Am vrut să o urmăresc, dar pe urmă m-am hotărât să las lucrurile aşa. Nu aveam de gând să mă las afectat de visul ăsta, indiferent ce întorsătură dementă avea să ia. M-am întors şi am strigat-o pe Ann.
   Niciun răspuns. Mi-am aruncat privirile prin bucătărie şi am văzut cafetiera pornită, cu cele două beculeţe roşii aprinse.

pag. 140-141

   Expresia asta, "tărâmurile inferioare", mi-a stârnit din nou o stare de nelinişte. Acele "alte" locuri despre care îmi vorbise Albert; locurile "urâte" - erau, se pare, la fel de reale ca Tărâmul Verii. Şi Albert chiar se ducea acolo.
  Oare cum arătau?
   "Mă întreb de ce nu mi-a spus", am zis, încercând să nu mă las din nou pradă frământărilor.
   "Ştia că nu ai nevoie de bătăi de cap acum, când abia faci cunoştinţă cu lumea asta", a răspuns Leona. "Cu timpul, ţi-ar fi spus."
   "Nu-l deranjez dacă stau la el acasă?", am întrebat-o. "N-ar fi mai bine să-mi găsesc o casă a mea?"
   "Nu ştiu dacă se poate deocamdată", a răspuns ea. "Dar nu trebuie câtuşi de puţin să te simţi jenat pentru că stai la Albert. Ştiu că e încântat să te aibă ca oaspete."
   Am încuviinţat din cap, întrebându-mă la ce s-a referit când a spus că deocamdată nu se poate să am casa mea.
   "Dreptul ăsta trebuie să ni-l câştigăm", a răspuns ea la întrebarea mea nerostită. "E valabil aproape pentru toată lumea. La mine a durat ceva până să am casa mea."
   Auzind-o, mi-am dat seama de câtă bunătate dăduse dovadă Albert ascunzându-mi că, pentru moment, n-aveam unde să mă duc şi trebuia să rămân la el. N-are nimic, mi-am zis. Nu mă deranja asta. N-am avut niciodată nimic împotrivă când a fost vorba să obţin ceva pe merit.
   "Probabil că Albert e foarte avansat", am zis eu.
   "Este, într-adevăr", a răspuns ea. "Sunt sigură că ai observat ce robă şi ce aură are."
   Bun, mi-am spus. Pune întrebări; apucă-te de învăţat. "Chiar sunt curios în legătură cu aura", am zis. "Poţi să-mi spui câte ceva despre ea? De pildă, există şi în timpul vieţii?"
   "Da, pentru cei care sunt capabili să o vadă", mi-a spus Leona. "Ea semnifică prezenţa dublului eteric şi a corpului spiritual. Dublul eteric sălăşluieşte în interiorul corpului fizic până la moarte, iar corpul spiritual se regăseşte în dublul eteric până la a doua moarte şi fiecare dintre ele are propriul fir argintiu. Cel mai gros este firul care leagă corpul fizic de dublul eteric. Cel care face legătura dintre dublul eteric şi corpul spiritual are diametrul de aproximativ 2,5 centimetri. Există şi un al treilea fir, subţire ca o pânză de păianjen, care leagă corpul spiritual de..." - ei, bine, nu ştia nici ea sigur, Robert. "De spiritul pur, presupun", a zis ea. "Şi, în paranteză fie spus, toate lucrurile astea despre aură le ştiu pentru că ea face parte din domeniul pe care îl studiez aici."
   "Iţi dai seama că Albert şi-a imaginat că o să te-ntreb aşa ceva, nu?", am zis eu.
   Mi-a răspuns cu un zâmbet din care am înţeles tot.
   Ea a continuat să vorbească, mi-a spus că aura dublului eteric depăşeşte cu trei până la cinci centimetri limitele corpului fizic, iar aura corpului spiritual se întinde cu câţiva metri peste limitele dublului eteric, devenind cu atât mai luminoasă cu cât se îndepărtează de corp, care-i atenuează intensitatea.
   Mi-a spus că fiecare aură e diferită, gama de nuanţe fiind nelimitată. Oamenii cărora nu le stă mintea decât la senzaţiile fizice au aure în nuanţe de la roşu până la maroniu şi, cu cât concepţiile lor se plasează mai jos, cu atât sunt mai închise culorile din aura lor. Aurele sufletelor nefericite sunt colorate într-un verde-închis, care te deprimă. Razele de culoarea lavandei arată că persoana respectivă e pe cale să dobândească o conştiinţă spirituală mai înaltă. Galbenul-deschis arată că persoana în cauză e tristă şi tânjeşte după viaţa pământească pe care a pierdut-o.
   "Nu mă îndoiesc că aşa arată şi a mea", am zis eu. Când am văzut că nu-mi răspunde, am zâmbit. "Ştiu", am spus. "Nici de oglinzi nu avem nevoie."
   A zâmbit şi ea.
   O să fiu optimist, mi-am jurat. Să se termine odată cu disperarea.

pag. 236-237

   Atunci mi-am dat seama că asta era lumea ei, în care nu putea să existe decât ce se aştepta ea să vadă.
   M-am apropiat de maşina ei şi am început să o cercetez cu privirea. Când am văzut cum arată, mi s-a făcut rău. Maşina asta era mândria ei şi avusese întotdeauna grijă să o păstreze impecabilă. Acum părea veche, avea părţile cromate mâncate de rugină, vopseaua decolorată, geamurile stropite de noroi, o portieră turtită şi un cauciuc dezumflat. Aşa arată toate pe aici?, m-am întrebat.
   Am încercat să nu mă mai gândesc şi m-am întors spre intrare.
   Uşile păreau şi ele vechi, erau pătate şi aveau mânerele ruginite. Abajurul de la becul de pe verandă era spart, iar cioburile zăceau împrăştiate peste tot. O porţiune din gresia care acoperea podeaua lipsea, iar restul era ciobită şi murdară.
   Iarăşi am avut senzaţia aceea de deznădejde profundă. M-am străduit să o alung. Şi nici măcar nu am intrat în casă, mi-am zis, simţind cum mă ia cu fiori.
   Mi-am luat inima în dinţi şi am ciocănit la uşa din stânga.
   Mi s-a părut grotesc să bat la uşa casei mele - sau, mă rog, la uşa unei case care părea să fie a mea, chiar dacă într-o variantă distorsionată -, dar ştiam cât de tare se speria Ann când intra cineva brusc peste ea. De multe ori, când mă întorceam acasă mai devreme decât de obicei, se întâmpla să intru în dormitorul nostru şi să dau nas în nas cu ea tocmai când ieşea din garderobă. Tresărea speriată şi sărea efectiv înapoi, exclamând cu răsuflarea întretăiată: "Vai de mine! Nu te-am auzit intrând!".
   Aşa că am ciocănit. Mai bine aşa decât să o sperii.
   Niciun răspuns. Am rămas pe verandă mult timp, cel puţin aşa mi s-a părut. La un moment dat m-am dat bătut şi, rotind de mâner, am dat să deschid uşa. Când am împins-o, marginea de jos s-a hârşâit de podea; s-or fi slăbit balamalele, m-am gândit eu. Am păşit înăuntru. Gresia de pe hol arăta la fel de jalnic ca şi cea de pe verandă.
   Când am închis uşa, am fost scuturat de un fior. în casă era chiar mai frig decât afară, în aer plutea o adiere rece şi umedă. Am strâns din dinţi şi am intrat în camera de zi. Indiferent ce o să văd, mi-am jurat, nu o să mă las descurajat şi nu o să uit motivul pentru care mă aflu aici.
   Întotdeauna îmi plăcuse camera noastră de zi, Robert: lambriurile din stejar masiv, dulapurile pentru cărţi încastrate în pereţi, mobila grea, în tonuri de ocru, enorma uşă glisantă şi fereastra care dădeau spre terasa din scânduri din spate şi spre piscină.
   Camera asta nu avea cum să-mi placă.
   Lambriurile şi dulapurile cu cărţi erau crăpate şi fără luciu, mobila era roasă şi decolorată. Covorul, pe care mi-l aminteam verde crud, avea acum o nuanţă mohorâtă, ceva între verde murdar şi negru. Lângă măsuţa de cafea era o pată imensă, galben-brună, iar măsuţa era şi ea zgâriată şi crăpată, cu lacul în nuanţă de stejar complet şters.
   Măsuţa aceea fusese făcută pe comandă şi îmi plăcuse  întotdeauna foarte mult. M-am apropiat de ea şi m-am uitat la tabla de şah şi la piesele din lemn pe care le comandase Ann pentru mine şi mi le făcuse cadou într-un an, de Crăciun. Era o lucrare de o măiestrie inegalabilă: tabla din lemn de stejar era încrustată cu filigran argintiu, iar piesele aveau capul din aliaj alb, turnat manual, şi baza din lemn de stejar strunjit; toate erau imposibil de reprodus.
   Acum tabla era crăpată şi murdară, cinci dintre piese lipseau, iar două abia se mai ţineau, erau într-o stare jalnică. Mi-am desprins privirea de măsuţă, zicându-mi că ăsta nu era setul de şah pe care-l aveam când trăiam. Dar îmi era greu să îmi amintesc mereu asta, fiindcă totul îmi era atât de cunoscut. Dulapurile cu cărţi erau aşa cum mi le aminteam eu - numai că astea erau doar pe jumătate pline, iar cărţile erau vechi şi prăfuite. Şi obloanele erau tot cum le ţineam eu minte - numai că acum unul căzuse şi zăcea lângă fereastră, pe canapeaua murdară şi decolorată de soare.

pag. 310-311

   Despre sfârşitul acestei vieţi era vorba în viziunea pe care am avut-o când am trecut prin a doua moarte.
   De data asta am văzut nu doar sfârşitul, ci întreaga viaţă de atunci, dintr-o perspectivă care mi-a dat prilejul să descopăr planul şi misiunea nu doar din viaţa aceea, ci din toate celelalte vieţi pe care le-am avut.
   Nu o să intru nici de data asta în detalii; nu despre asta este vorba în mesajul meu. O să spun doar atât: am ajuns la concluzia că, pentru a-mi ajuta sufletul să evolueze, aveam nevoie, mai mult decât orice, să-mi ajut semenii. Iar nevoia asta era perfect compatibilă cu dorinţa mea de a fi din nou împreună cu Ann. Albert îmi spusese că o să vină o vreme când ea o să aibă nevoie de îngrijire medicală susţinută.
   Aşa că m-am hotărât: o să mă fac doctor.
   La început m-am gândit să mă nasc şi eu în India. Dar, pentru că ar fi mult prea greu să ajung doctor dacă m-aş naşte acolo, a trebuit să-mi revizuiesc ideea. Oricum, scopul pe care mi l-am propus nu e să mă nasc în India. Ci să ajung în cele din urmă în India ca să o ajut pe Ann.
   De aceea mi i-am ales ca părinţi pe doctorul Arthur Braningwell şi soţia lui, din Philadelphia. Sunt tineri, cu dare de mână, iar eu o să fiu singurul lor copil. O să am o copilărie lipsită de griji, o să urmez facultatea de medicină şi cred că o să-i calc pe urme tatălui meu.
   La vârsta de 30 de ani, din motive pe care nu o să le dezvălui, o să-mi schimb complet hotărârea şi, renunţând la traiul comod, o să plec în lume ca să practic medicina în zonele defavorizate.
   În cele din urmă o să ajung în India. Aici o să am ca pacientă o tânără în care sălăşluieşte sufletul lui Ann, o să mă îndrăgostesc şi într-un final o să mă căsătoresc cu ea. Nu are importanţă dacă o să ştim sau o să simţim vreodată ce ni se întâmplă de fapt. O să fim din nou împreună.
   Asta e tot ce contează.
   Corpul copilului pe care mi l-am ales are acum patru săptămâni şi jumătate. Nu o să aibă destulă forţă pentru ca eu să intru cu corpul eteric şi cu cel astral decât după ce o să împlinească şapte săptămâni.
   Acum mă tot învârt pe lângă el şi încerc să-mi reduc cele două corpuri la dimensiunile copilului. Când o să fiu pregătit pentru tranziţie, un doctor care se pricepe la astfel de proceduri o să lege cele trei corpuri printr-o glandă care se află la baza creierului copilului, cu ajutorul unui curent radioactiv care face posibilă întreaga operaţie.
   Atunci o să intru.
   În ultimele-clipe de dinainte de a mă întrupa o să încerc să-mi dezvolt o imagine clară despre ce fel de corp îmi trebuie. In felul ăsta pot să-i insuflu sănătatea şi forţa de care are nevoie pentru a duce la bun sfârşit misiunea pe care mi-am ales-o pentru noua viaţă. Dacă nu, după cum probabil că îţi dai seama, corpul copilului ar putea să piară din cauza vreunei boli timpurii sau ar putea să rămână, ca Ann, plăpând şi bolnăvicios.
   Îţi spun cu mâna pe inimă, Robert, gândul renaşterii îmi provoacă o repulsie fără margini. A trecut destul de mult timp pentru ca ideea de a reveni la învelişul carnal să nu mă mai atragă în niciun fel. În momentul de faţă singurul lucru pentru care vreau să mă întorc e faptul că ştiu că s-a întors şi Ann. Pentru că, pe drept cuvânt, adevăratul curaj nu înseamnă să mori. Adevăratul curaj înseamnă să te naşti de bunăvoie şi să laşi mulţimea de splendori de pe Tărâmul Verii ca să te afunzi iarăşi în adâncurile temniţei întunecate a materiei. Nu moartea e traumatizantă, ci viaţa. Căci poţi să mori şi să nu ştii.
   Naşterea însă presupune întotdeauna şocul conştientizării.
   O să încerc să-mi fac curaj gândindu-mă la visul meu.
   Visul că, într-o bună zi, o să ajungem să fim împreună aici, pe Tărâmul Verii. Că o să ne trăim iubirea în lumea asta de basm, găsindu-ne sprijin neclintit în unirea dintre noi.

  • cartea a apărut în octombrie 2016 la editura Vidia, în cadrul colecţiei Spiritualitate
  • traducător: Emilia Ichim
  • cartea cuprinde 336 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.290 kg
  • ISBN: 978-606-8414-47-8
  • cartea a fost vizualizată de 893 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "O iubire fără sfârşit"
(literatură > roman)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare vineri, 26 mai 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar