Omul - hieroglifă a cosmosului

   Înainte de orice, trebuie să ne lămurim asupra faptului că întregul sens a ceea ce se întâmplă în Univers - şi mişcarea este şi ea o întâmplare - ne cade sub ochi numai când îl sesizăm în anumite situaţii. Noi observăm ce se petrece în aceste patru sau opt domenii, ce este deasupra şi sub planul Zodiacului, în dreapta şi în stânga planului simţirii, ce se află într-o parte sau în alta a planului gândirii, noi simţim că unele din întâmplările din Univers au o legătură cu aceasta. întâmplările cosmice se arată într-o repetiţie pe care o numim ciclu anual. O numim ciclu anual şi trebuie să ne întrebăm cum putem găsi o legătură între om şi ciclul anual exterior. Mai întâi aflăm că în timp ce coboară din lumea spirituală în cea fizică omul trece prin momentul concepţiei. Apoi petrece un timp în stadiul embrionar. Acesta durează cu trei luni mai puţin decât ciclul anual. Am putea spune că acest lucru nu se înscrie în nici o ciclicitate. în dezvoltarea sa, de la începutul devenirii sale fizice pământeşti, aparent omul nu se interesează de mersul devenirii cosmice. Dar lucrurile nu stau aşa. Dacă avem un simţ pentru observarea copilului în primele trei luni ale vieţii sale terestre, atunci vedem că ceea ce se întâmplă în primele trei luni este o continuare a vieţii sale embrionare. Aceasta reiese din ceea ce se întâmplă cu creierul său, din ceea ce se întâmplă cu copilul şi din alte puncte de vedere. Aceste prime trei luni care completează anul le putem socoti ca aparţinând încă vieţii embrionare, astfel încât putem spune: într-o anumită privinţă, primul an al dezvoltării umane este cuprins în ciclul anual.
  Apoi vine un nou an. După acest prim an copilul a evoluat într-atât - desigur faptul trebuie acceptat ca o medie aritmetică, dar lucrurile stau totuşi astfel - încât îi cresc dinţii de lapte. Urmărim încă un an, după ce s-a scurs un an de la concepţie, urmărim al doilea an şi constatăm că dezvoltarea primilor dinţi este corespunzătoare cu ciclul anual. Şi ne întrebăm: Oare continuă acest proces. Nu, nu continuă, în fapt, prima dentiţie pare să fie un ciclu anual intrauman, ceea ce şi este, aşa cum şi primul an este un ciclu anual interior al omului, în ceea ce priveşte formarea dinţilor de lapte, în om lucrează în mod evident Universul. Apoi intervine altceva. Acţioneză în el, într-un interval de la naştere care este de şapte ori mai mare, acea forţă care...

   Dacă prezentăm schematic omul superior, omul-cap, toate influenţele merg de afară spre interior. In restul organismului, toate influenţele merg dinăuntru spre afară, dar ele rămân în interiorul organic al omului. Astfel putem spune: Omul este în relaţie cu lumea ambientală prin capul său; prin restul organismului este în relaţie cu ceea ce se petrece în el însuşi. Misticul abstract spune: Priveşte în interiorul tău şi vei afla fiinţa lumii exterioare. - Dar acest lucru este gândit foarte abstract, căci nu corespunde realităţii. Fiinţa lumii exterioare nu o aflăm doar dacă privim tot ce acţionează din afară asupra noastră, ci abia atunci când mergem mai adânc, abia când ne observăm ca pe o dualitate şi lăsăm să reapară lumea dintr-o cu totul altă parte a fiinţei noastre. Acesta este motivul pentru care mistica abstractă produce atât de puţin şi pentru care este necesar să ne gândim şi aici la un proces intern, nu numai la o simplă transformare a privirii exterioare.
   Eu nu aş pretinde de la nici unul din dumneavoatră să lase prânzul pe masă şi să se sature prin simpla vedere a acestuia. Acest lucru nu este posibil, nu-i aşa? Viaţa nu ar putea fi întreţinută. Trebuie să realizăm procesul care se desfăşoară mai întâi în 24 de ore, iar dacă avem în vedere întregul om, inclusiv omul-cap, pe cel care se termină abia după şapte zile. însă ceea ce este preluat în mod spiritual, şi acesta trebuie preluat cu adevărat, nu poate fi numai privit, trebuie să fie prelucrat interior şi are nevoie de asemenea de o perioadă de şapte ori mai lungă. Din această cauză este necesar ca ceea ce este preluat să fie mai întâi prelucrat în mod intelectual. Dar pentru a renaşte trebuie să aşteptăm şapte ani. Abia atunci apare din nou, abia atunci devine ceea ce trebuie să fie. Acesta a fost şi motivul pentru care, după ce s-a început în jurul anului 1901 cu Societatea antro-posofică, a trebuit aşteptat mai întâi şapte ani, apoi chiar 14 ani, ca să apară ceea ce a rezultat din ea.
   Mă voi opri azi în acest punct! Mâine vom vorbi în continuare despre aceasta.

   Acum să examinăm acelaşi lucru dintr-un al treilea punct de vedere. Putem face acest lucru. Dacă încercaţi să vă amintiţi cu precizie cum acţionează memoria omului când în această amintire retrospectivă includeţi şi visele dumneavoastră, veţi spune că în lumea de imagini a viselor se insera mai ales ceea ce s-a petrecut în ultimul timp. Să nu mă înţelegeţi greşit. Desigur, vi se poate arăta în vis ceva ce vi s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar numai dacă în ultimele zile a survenit ceva care să se afle într-o relaţie oarecare de gânduri sau simţiri cu ceea ce a fost cu ani în urmă. Întreaga natură a visării are de-a face cu ce s-a întâmplat în ultimele zile. A face observaţii în această privinţă presupune, bineînţeles, să te preocupe asemenea rafinamente ale vieţii sufleteşti. Când faci acest lucru, observaţia îţi furnizează rezultate tot atât de precise cum o poate face doar o ştiinţă exactă a naturii.
   Aceasta se datorează faptului că este necesar un timp pentru ca ceea ce noi trăim sufleteşte să se imprime din corpul astral în corpul nostru eteric. Ceea ce trăim în contactul cu lumea se imprimă din corpul astral în corpul nostru eteric după aproximativ două zile şi jumătate până la trei zile, uneori şi după o zi jumătate sau două zile, dar nu fără a fi dormit între timp. Pentru ca să se consolideze în acesta este întotdeauna necesar un timp. Şi dacă comparăm acest lucru cu faptul că în viaţa obişnuită despărţim alternativ corpul fizic împreună cu cel eteric de corpul astral şi de eu în somn şi le reunim din nou în starea de veghe, trebuie să ne spunem că între aceste două grupe de mădulare ale fiinţei umane există o legătură mai laxă. Corpul eteric şi corpul fizic rămân legate între ele tot timpul dintre naştere şi moarte. însă corpul astral şi corpul eteric nu rămân legate. Ele se despart în fiecare noapte. Există o legătură mai lejeră între corpul astral şi corpul eteric dacât între corpul eteric şi corpul fizic. Această legătură mai lejeră se manifestă prin aceea că trebuie să fi avut loc o separare între corpurile astral şi eteric, până când ceea ce trăim prin corpul nostru astral să se imprime în corpul nostru eteric. Şi putem spune că un eveniment oarecare acţionează asupra noastră în starea de veghe. Gândiţi-vă că atunci când faceţi faţă unui eveniment în stare de veghe acesta acţionează asupra corpului dumneavoastră fizic,...

   Dacă ştim că după 72 de ani Soarele rămâne cu un grad în urmă în călătoria sa cerească, că există o deosebire de viteză între mişcarea stelelor şi mişcarea Soarelui, care confluează în noi, şi dacă ne imaginăm că formarea capului nostru se datorează cerului cu stele şi că, în timp ce, conform unui mod frumos de exprimare, "vedem lumina lumii", suntem inseraţi în mişcarea Soarelui, ar trebui să spunem: Există în mod constant în noi o tendinţă de a acţiona cu o viteză mai mică, contrar vitezei mai mari a stelelor. Există o contra-acţiune la ceea ce produc stelele în noi. Efectul acestei contraacţiuni este deconstrucţia a ceea ce înfăptuiesc material în noi stelele. De-construcţia legilor pur materiale, care are loc prin acţiunea Soarelui. Putem spune, aşadar: Dacă ne-am deplasa ca oameni prin lume împreună cu stelele, am face-o astfel încât am fi subordonaţi legilor materiale ale Universului. Dar acest lucru nu se întâmplă. Legile Soarelui acţionează în sens contrar şi ne reţin. Există ceva în noi care ne reţine. Se poate calcula - calcul pe care nu vi-1 pot expune, mai întâi pentru că ar lua prea mult timp şi în al doilea rând pentru că nu l-aţi putea urmări - când are loc mişcarea unui curent care are o anumită viteză şi a altui curent care curge în sens opus. La un moment dat ele se întâlnesc şi se contopesc. Dacă un vânt care se deplasează cu o anumită viteză, creând vârtejuri de sus în jos, se întâlneşte cu altul care acţionează de jos în sus ele se contopesc unul în celălalt. Dacă curentul ascendent se relaţionează faţă de curentul descendent astfel încât rezultă o diferenţă de viteză asemănătoare cu cea care există între timpul stelar şi timpul solar, atunci acestea se contopesc şi rezultă o densificare cu o formă precisă, care ia forma inimii umane. Aşa încât este posibil să construieşti în mod corect, prin întâlnirea curentului lui Lucifer şi a curentului lui Iahve, inima umană. Inima umană este construită pur şi simplu din relaţiile din Cosmos. Trebuie să spunem: îndată ce acceptăm că mişcarea Soarelui este expresia unei mişcări mai puţin rapide ne inserăm în aceste două mişcări, în aşa fel încât prin aceasta ia naştere silueta inimii. La aceasta este articulat restul formei umane. Vedeţi deci ce taine sunt, de fapt, ascunse în Cosmos. Avem două astronomii şi acestea coac-ţionează, iar rezultatul acestei interacţiuni este inima umană.