Omul şi absolutul după doctrina Kabbalei

   ...Astfel, reintegrând orice lucru în Perfecţiunea primă, Aspectul său divin, Infinitul său, totul devine una în Unu; şi Unul devine singurul Adevăr pentru spiritul omului.

                            3

   Înainte de a se manifesta lumilor, Fiinţa divină, prin înţelepciunea Sa, Actul Său de Cunoaştere pură, se revelează Ei însăşi, adică propriei Sale Receptivităţi, "Inteligenţei" Sale: Binah. Aceasta se află, asemeni vidului sau întunecimii unei oglinzi ascunse, în Plenitudinea luminoasă a lui Hokhmah; ea iese din această lumină - în acelaşi timp în care Lumina iese din întunecimile mai mult decât luminoase ale Esenţei - pentru a o învălui în calitate de plan suprem de reflexie. Ca urmare, Hokhmah revarsă toate posibilităţile inteligibile ale lui Kether într-o singură manifestare nediferenţiată în sânul lui Binah. Este Iradierea infinită a înfăţişării lui Dumnezeu, care intră în Vidul Receptivităţii sale fără limită, în înfăţişarea "Oglinzii" sale supreme: Binah. Fluxul luminos şi beatific al lui Hokhmah merge de la Faţa lui Kether la Faţa lui Binah, care îl reflectă şi îl proiectează - veşnic şi fără nici o mişcare - aşa cum ea îl primeşte, în Kether. Dar acesta nu este decât un limbaj simbolic pentru a spune că Kether, Hokhmah şi Binah sunt singurul şi unicul Dumnezeu care Se arată Sieşi: "Cel Vechi de zile văzut faţă către faţă... care nu poate fi definit altfel decât prin Unitatea" Fiinţei care subzistă prin Ea însăşi şi a Cunoaşterii care se cunoaşte prin Ea însăşi. Iată ce spune Moise Cordovero în lucrarea sa Pardes Rimmonoim, "Grădina Rodiilor":...

   7    

   Tri-Unitatea supremă şi misterioasă numită Mî ("Cine?": Suprainteligibilul) este:

   "obiectul real al căutărilor (spirituale); şi după ce omul a cercetat, şi-a dat silinţa să mediteze şi să urce până la limita extremă a cunoaşterii, sfârşeşte prin (a coborî din nou şi) a se opri la Mah ("Cum?": Inteligibilul). «Ce ai înţeles? Ce ai căutat? Căci totul este la fel de misterios ca înainte»".
                           (Zohar I, 1b)

   Înainte, în timpul şi după orice căutare spirituală, omul se găseşte în faţa singurului şi aceluiaşi Mister: "Unul fără al doilea". Dar acest Mister este un mister pentru singurul motiv că există "alteritate"; ea, creatura, este cea care ascunde Unitatea divină şi pune întrebarea "cine" şi "ce" sunt eu? Fără "alteritate" nu există nici "cine" nici "ce", nici mister: nu există decât singurul Real în Ipseitatea sa non-duală şi absolută.
   Aşadar existenţa unui "al doilea" în sânul lui "Unu fără al doilea" face singurul Real misterios; în definitiv, toate căutările spirituale duc la întrebarea: oare în virtutea lui "ce" se concretizează existenţa cosmică? Kabbala răspunde: acest "ce", Mah, este Imanenţa divină, ultima sephira, Malkhuth, "Regatul" lui Dumnezeu, care produce, înglobează şi pătrunde toată creaţia. Malkhuth, care se situează la extremitatea inferioară a "Coloanei de Mijloc", este nu numai "Recipientul" tuturor emanaţiilor sephirothice ale "părţii drepte", luminoasă sau inteligibilă şi ale "părţii stângi", întunecoasă...

   După ce au cunoscut starea unitivă şi beatifică din Amboth, creaturile trebuie să coboare în existenţa "întunecată" pentru a-şi împlini acolo destinul, "funcţia" lor cosmică; întorcându-se din "pelerinajul" lor şi sosind iar în al şaptelea cer, ele sunt absorbite în mod pasiv în Dumnezeu, cu excepţia celor drepţi care contemplă aici Misterele supreme şi se unesc cu El într-un mod activ şi definitiv; în ce priveşte creaturile care sunt unite cu Dumnezeu doar pasiv, ele pot fi reproiectate în Cosmos.
   Să menţionăm că toate sufletele omeneşti - spre deosebire de alte fiinţe create, al căror raport cu Dumnezeu este pasiv - sunt menite să se unească activ cu El; iată de ce atunci când revin din "călătoria" lor cosmică fără a fi suficient pregătite pentru integrarea lor în divin, ele sunt trimise din nou într-unui din cele şase ceruri de sub Araboth, pentru a se apropia de Divin prin intermediul cutărei Manifestări sephirothice, fie într-un ciclu de "transmigrare", Gilpuh, pentru a repara greşelile săvârşite în viaţa precedentă; ele mai pot fi condamnate la o purificare în infern, fără ca aceasta să implice - conform Tradiţiei evreieşti - o "condamnare eternă" pentru că, în final, infernul va fi şi el reintegrat în Araboth, împreună cu toate celelalte planuri cosmice.
   Într-adevăr, Araboth este cerul în care toate lucrurile create ies din Dumnezeu şi reintră în El şi în care ele se prezintă în forma lor primordială şi pur luminoasă, în acelaşi timp ca şi manifestările originare ale Principiilor cosmice. Iată de ce Talmudul (Hag 12b) spune:

   "În Araboth sunt Dreptatea (din care decurge echilibrul creaţiei), Judecata (sau discernământul primar al spiritelor), Dragostea (care uneşte totul cu Dumnezeu), domeniile Vieţii, Păcii şi Binecuvântării; aici se găsesc sufletele celor drepţi, spiritele şi sufletele ce...

   Primul cer este o manifestare a lui Malkhuth, "Împărăţia" divină, în cele două aspecte ale sale, de Imanenţă spirituală şi de Principiu substanţial; acest cer o dezvăluie sau o învăluie pe Schekhinah, în funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre aspectele sale, ca răspuns la atitudinea adoptată de om "aici, jos". Talmudul (Hag. 12b) face aluzie la acest adevăr atunci când spune despre primul cer, pe care îl numeşte Vilon - termen ce corespunde latinescului velum "văl": Vilon are funcţia de a se înfăşură dimineaţa (pentru a face loc luminii soarelui, simbol al Iradierii divine) şi de a se desfăşura seara (pentru a o ascunde), după cum este scris:

   "El întinde cerurile ca pe o pânză uşoară şi le desfăşoară ca pe un cort, pentru a-Şi face din ele Locuinţa Sa".    (Is 40,22)

   Kabbala descrie şi ea primul cer sub cele două aspecte ale sale, spiritual sau luminos şi substanţial sau întunecat. Pe de o parte, ea îl consideră ca fiind "Lăcaşul Credinţei" sau "începutul Misterului Credinţei": mulţumită translucidităţii sale, adevăraţii profeţi şi-au avut viziunile "ca într-o oglindă fără reflexii", iar Căpeteniile îngerilor care îşi au sălaşul aici sunt numiţi "Maeştri ai ochilor"; pe de altă parte, în "regiunea" sa cea mai periferică sau inferioară, primul cer este lipsit de orice lumină; îngerii care îl locuiesc seamănă cu nişte uragane a căror trecere o simţim, dar pe care nu-i putem vedea. Ei sunt inconştienţi de propria existenţă pentru că în "regiunea" lor nu există nici o formă: şi sunt nimiciţi...

   ...poruncile Lui, legile şi rânduielile Lui, ca să trăieşti... Dar dacă inima ta se va abate încât nu vei asculta şi te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei şi să le slujeşti, îţi spun astăzi că vei muri... Alege viaţa, ca să trăieşti..." (Deut 30,15-18)

   Cât timp omul se hrănea din "Arborele Vieţii" al îndurării pure şi unitive, el era totuna cu Unul, nu avea nevoie să aleagă între "bine", care conţine Viaţa veşnică şi divină şi "rău", care atrage Rigoarea, distrugerea, moartea şi condamnarea; această alegere nu i s-a impus decât începând din momentul în care el a ieşit din unirea sa cu Dumnezeu şi a realizat dualismul intelectual şi existenţial, "fructul oprit". De atunci, hrănindu-se din "Arborele cunoaşterii binelui şi răului", omul a trebuit să trăiască diferenţa între unire şi separare, plenitudine şi vid, lumină şi întuneric, Îndurare şi Rigoare, Dumnezeu şi lume; a trebuit să sufere "neantul" care separă şi opune toate aceste aspecte ale singurei şi unicei Realităţi şi să-şi caute paradisul pierdut, Binele său veşnic, prin întoarcerea la Unu, care este chiar Esenţa sa beatifică. Pentru a regăsi Totalitatea sa universală şi divină, imanentă în sânul "rupturilor" sale, a fost nevoie ca omul să-şi purifice şi să-şi spiritualizeze trupul şi sufletul prin supunerea şi conformarea lor faţă de Voinţa şi înţelepciunea supreme, să se desfacă, în final, de toate legăturile sale pământeşti, de toate stările lui fragmentare sau individuale. De atunci înainte, pentru a fi una cu Unul, pentru a redeveni infinit în Infinit, fiinţa umană a trebuit să se separe de separat şi să moară faţă de ceea ce este muritor şi finit.
   După ce a actualizat domnia Rigorii, omul trebuia să ţină cont de "preceptele, legile şi poruncile" Domnului, care sunt cele ale negării prin care el îl neagă pe Dumnezeu. După ce a spart vasul minunat pe care Creatorul...