Pământul gol

   El afirmă că Agartha n-a fost mereu localizată în subteran, şi nici nu va rămâne mereu aşa ci "va veni o vreme când popoarele din Agartha vor ieşi din cavernele lor şi vor apărea la suprafaţa Pământului". Înainte de a dispărea din lumea vizibilă, acest centru purta alt nume, căci Agartha înseamnă "inaccesibil".
   Ossendowski precizează că a devenit subteran acum mai bine de 6000 de ani, ceea ce corespunde aproximativ cu începutul lui Kaii-Yuga; iar reapariţia, remanifestarea sa coincide cu sfârşitul acestei perioade. Aceasta este cea mai comuna identificare între denumirea de Agartha, atribuită Shambalei. Chiar şi marele ocultist Rene Guenon preia denumirea de Agartha sau Agarthi, folosită de Ferdinand Ossendowski când vorbeşte despre Shambala.
   Este necesar să facem acum distincţia între acest centru spiritual care nu mai este manifestat în lumea fizică, dar care îşi continuă misiunea dintr-o dimensiune subtilă, numit Shambala, şi lumea subterană, Agartha, lăcaşul unei civilizaţii avansate, urmaşi ai străvechilor popoare dispărute de la suprafaţa Pământului. Există o strânsă legătură între civilizaţia din interiorul Pământului şi ghizii spirituali ai acestei planete din Shambala, de unde şi unele confuzii în ce priveşte denumirile şi funcţiile celor două tărâmuri.
   În Evul Mediu se vorbea despre un tărâm misterios, numit
"Regatul preotului loan".
   Legenda Graal-ului vorbeşte despre Montsalvat ("muntele salvării"), prezentat ca ridicându-se în mijlocul mării, într-o regiune inaccesibilă. E în acelaşi timp "insula sacră" şi "muntele polar", două simboluri echivalente; este "tărâmul de nemurire", identificat în mod evident cu Paradisul terestru. Toate aceste referinţe fac aluzie la Shambala.
   După cum afirmă ezoteriştii orientali şi occidentali contemporani, Shambala este un tărâm vast, tainic, misterios şi binecuvântat, care există într-o dimensiune subtilă paralelă. Acest tărâm sublim mai este cunoscut şi sub numele de Regatul Shambalei, în cadrul căruia se desfăşoară o activitate neîntreruptă dedicată servirii lui DUMNEZEU. Shambala are un rol foarte important pentru planeta noastră, veghind îndeaproape evoluţia sa, în primul rând din punct de vedere spiritual. Există fiinţe umane care au avut puritatea sufletească necesară şi li...

   Aerul încărcat parcă de electricitate era o sursă constantă de revitalizare. Nu m-am simţit în întreaga mea viaţă mai bine decât în cei doi ani pe care eu şi tatăl meu i-am petrecut în interiorul pământului, lată rezumatul evenimentelor care au urmat: nava pe care eram s-a oprit la două zile după ce fuseserăm luaţi la bord. Tatăl meu îmi spunea că după judecata lui, eram chiar sub Stockholm sau Londra.
   Oraşul unde ajunsesem era numit "Jehu", însemnând un oraş port. Casele erau mari şi frumoase, destul de uniforme ca înfăţişare, dar nu identice. Principala ocupaţie a oamenilor părea a fi agricultura. Coastele dealurilor erau acoperite cu viţă de vie, în timp ce văile erau destinate creşterii grânelor.
   Nu am văzut niciodată atâta belşug de aur. Era peste tot. Balamalele uşilor şi tăbliile meselor erau din foi de aur. Acoperişurile clădirilor publice erau tot din aur. Era folosit şi la finisarea marilor temple de muzică.
   Vegetaţia creştea într-o exuberanţă darnică iar fructe de toate felurile aveau cele mai diferite şi delicate parfumuri. Ciorchinii de struguri, măsurând un metru şi jumătate în lungime, fiecare boabă de strugure la fel de mare ca o portocală, şi mere mai mari decât capul unui om, stăteau mărturie pentru recoltele minunate pe care le obţineau oamenii în centrul Pământului.
   Marii arţari de California ar fi consideraţi nişte tufişuri în comparaţie cu giganticii copaci ai pădurilor ce se întindeau pe mile şi mile întregi, în toate direcţiile. în multe direcţii, la poalele dealurilor şi munţilor, erau cirezi mari de animale pe care le văzusem şi în timpul călătoriei noastre pe fluviu.
   Am auzit multe despre oraşul numit Eden, dar am rămas la Jehu pentru un an întreg. La sfârşitul acestei perioade, învăţasem să vorbim destul de bine limba acestei rase stranii de oameni, învăţătorii noştri au arătat o răbdare de invidiat.
   într-o zi, un mesager al conducătorului din Eden a venit să ne vadă şi timp de două zile întregi am fost supuşi unor întrebări variate. Ei doreau să ştie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, care era zeul pe care îl adoram, credinţele noastre religioase, felul nostru de viaţă şi o sumedenie de alte lucruri. Busola pe care o adusesem cu noi le-a atras în special atenţia. Tatăl meu şi cu mine am discutat despre faptul că busola arăta tot nordul, deşi ştiam acum că navigasem dincolo de...

   ...cei care au pretins că l-au descoperit au fost induşi în eroare de comportarea neobişnuită a busolei la latitudini mari. Din acest motiv, nici Frederick Cook, nici Robert Peary (care au anunţat unul după altul, la diferenţă de un an, că au descoperit Polul Nord) şi nici un alt explorator n-a ajuns şi nu va ajunge vreodată la Polul Nord sau la Polul Sud, deoarece aceştia (adică polii geografici), după cum am arătat, nu există în sens fizic. în cazul liniilor aeriene comerciale care îşi fac reclamă că zboară de 2 ori pe zi pe deasupra polului, ele pur şi simplu "dilată" adevărul cu aproape 4000 de km, trecând de fapt pe deasupra marginii magnetice a deschiderii polare, când busola intrgistrează latitudinea cea mai nordică; dar, în realitate, nu ajung la Polul Nord, care este punctul central al deschiderii polare, aflat în interiorul acestei margini.
   Nereuşind să justifice strania comportare a busolei în bazinul polar, teoreticienii s-au întors spre spaţiu şi spre straturile superioare ale atmosferei, ba chiar spre Soare, pentru a găsi o explicaţie pentru ceea ce se petrece cu instrumentele. Acum, ca o ironie a neputinţei ştiinţifice, polul şi fenomenele care se petrec aici au început să fie explicate ca fiind aşa-zise "interacţiuni ale câmpului magnetic cu particulele încărcate electric, provenind de la Soare".
   În zilele noastre se ştie foarte bine că polii magnetici (nord şi sud) ai Pământului nu coincid cu polii geografici, aşa cum ar trebui, dacă Pământul ar fi o sferă solidă, convexă (adică bombată) la poli. Motivul pentru care polii magnetici nu corespund cu cei geografici este că, în timp ce polul magnetic se află de-a lungul marginii deschiderii polare, aşa cum am arătat, polul geografic se află în interiorul acesteia, în aer şi nu pe pământ solid, pentru că acolo planeta noastră este scobită spre interior. De fapt, adevăratul pol magnetic nu se află efectiv pe marginea exterioară a deschiderii polare, ci în centrul crustei terestre, care ar trebui să fie cam la 750-800 km de suprafaţă, de jur împrejurul deschiderii polare. Din acest motiv acul busolei continuă să arate vertical în jos, după ce trece de marginea deschiderii polare şi se intră în interior, atras de forţa polului magnetic care se manifestă în crusta Pământului, doar după ce se trece de centrul acesteia, acul busolei începe să arate în sus şi nu în jos, dar în ambele cazuri, după ce se atinge marginea...

   Teoria Pământului gol porneşte de la premisa că, atunci când se afla în stare topită, la începutul formării sale ca planetă, forţa centrifugă a provocat deplasarea substanţelor mai grele spre exterior; la periferie, sub formă de roci şi metale, unde s-a format crusta exterioară, în timp ce interiorul a rămas gol, cu deschideri la poli, datorită forţei centrifuge mult mai mici. S-a calculat că, datorită rotaţiei Terrei în jurul axei sale din perioada de formare, deschiderile polare solidificate ar trebui să măsoare aproximativ 2000 de kilometri diametru.
   De asemenea, o parte a focului originar şi a materialelor incandescente au rămas în centrul Pământului, formând un Soare mult mai mic decât astrul zilei, dar capabil să emită lumină şi să favorizeze dezvoltarea vegetaţiei. Aurora Boreală sau luminile radiale care iluminează cerul arctic, noaptea, provin astfel de la acest Soare, ale cărui raze strălucesc prin deschiderea polară.
   Locuitorii şi călătorii prin regiunile arctice au uneori şansa de a observa aurorele polare, fenomene de o frumuseţe unică. Conform teoriei oficiale, aceste fenomene electro-optice, sunt rezultatul interacţiunii dintre atmosferă şi particulele purtate de vântul solar, care sunt deviate spre poli în momentul captării lor de către câmpul magnetic terestru. Se presupune că aceste particule excită, prin coliziune, moleculele atmosferei, care, dezactivându-se, emit o radiaţie în ultraviolet.
   De fapt, este vorba de ionizarea straturilor superioare ale atmosferei, sub influenţa radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Luminiscenţa acestor fenomene este difuză, având forma unui arc de lumină, din care ţâşnesc raze, benzi şi draperii cu un aspect feeric. De la o înălţime de 100-400 km, uneori chiar 1000 km, ele dau un farmec deosebit nopţilor polare.
   Aurora Boreală şi Aurora Australă sunt formate datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte planete sau sateliţi care nu au atmosferă (cum este Luna). într-adevăr, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte, Lună, Jupiter.
   Ray Palmer, redactorul-şef al revistei Flying Saucers, contemporan cu amiralul Byrd, a făcut conexiunea între...