Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Paradoxul iubirii marţi, 17 octombrie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Paradoxul iubirii


de Pascal Bruckner
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Paradoxul iubirii Imaginea mare preţ Eu Sunt: 27,00 lei

preţ listă: 29,00 lei

reducere:
2,00 lei (6,90%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Paradoxul iubirii

Să poţi alege persoana pe care o iubeşti!
Să poţi iubi pe cine vrei!
Iată două forme supreme de libertate pe care le trăim astăzi în Occident, evidente la ora actuală, dar atât de greu de imaginat cândva. A fost nevoie de o întreagă revoluţie a sentimentului, a percepţiei de sine, a relaţiilor dintre părinţi şi copii pentru a putea ajunge aici. O revoluţie începută în secolul al XVIII-lea.
Pe de altă parte, nişte drepturi câştigate greu care au un preţ atât de mare!
Cum se poate împăca iubirea a cărei menire este să ţină oamenii împreună cu libertatea, care tinde să îi separe?
E o mare dilemă, pe care o trăim astăzi, întreţinută de dorinţa de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât şi de independenţă. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variaţiile paradoxale la care este supusă iubirea în călătoria pe care o face între erotism şi căsătorie. Putem vorbi, se pare, de progres în ceea ce priveşte condiţia femeii, condiţiile de muncă sau condiţiile de sănătate ale oamenilor. Dar nu şi atunci când vorbim despre sentimente şi pasiuni.
Istoria nu a găsit soluţie la suferinţa din dragoste.
Introducere ... 9

Partea întâi. Un mare vis al mântuirii
   1. Eliberarea sufletului omenesc ... 17
   2. Despre seducţie ca târg ... 41
   3. Te iubesc: cedarea şi captura ... 69

Partea a doua. Idila si discordia
   4. Nobila sfidare a căsătoriei din iubire ... 91
   5. Loialităţile fluctuante ... 115
   6. Plăceri şi servituti ale vieţii comune ... 139

Partea a treia. Miracolul trupului
   7. Există o revoluţie sexuală? ... 159
   8. Către falimentul lui Eros? ... 183

Partea a patra. Ideologia iubirii
   9. Persecutarea din iubire: creştinism şi comunism ... 205
   10. Papucii lui Marcel Proust ... 227

Epilog: Să nu vă fie ruşine! ... 245

pag. 29-30

   Iată viclenia raţiunii iubirii: fiecare generaţie nu poate avea decât un rol istoric limitat înainte de a-şi vedea actele şi intenţiile sale întorcându-se împotriva ei şi scăpându-i. Contestatarii minciunii sentimentale au fost, fără voia lor, artizanii restaurării ei. Reabilitând sexualitatea, Mai '68 a deschis o nouă carieră iubirii integrale. Este cu neputinţă să susţii, cum face Roland Barthes în 1977, că iubirea ar fi devenit o instanţă în afara legii în raport cu sexul sau să afirmi, cu un dram de cochetărie: "Noi doi este mai obscen decât marchizul de Sade". Nu atât iubirea a fost denunţată, cât manipularea ei de către ordinea patriarhală, pentru a le ascunde femeilor adevărul. A fost lovită masca, nu idealul de intimitate. Retorica libidinală, sub aspectele sale cele mai excesive, a desăvârşit sacralizarea afectelor care au supravieţuit extincţiei lor programate.
   Iubirea a fost deci eliberată aşa cum eliberezi o prinţesă adormită. Dar a fost eliberat şi individul din învelişul tradiţiilor, religiei, familiei. La drept vorbind, un lucru nu se putea întâmpla fără celălalt: de îndată ce persoana privată este eliberată de tutela colectivă, de îndată ce i se oferă, datorită statutului de salariat, un început de autonomie, ea poate, în sfârşit, să se intereseze de calitatea emoţiilor sale, să le pună în valoare după cum vrea. Ea poate privilegia legea inimii în raport cu legea clanului şi lua drept nule şi neavenite presiunile comunităţii. Aşa începe, în parte graţie capitalismului aflat la începuturile lui, revoluţia sentimentală în Europa. Pentru prima dată, masele au dreptul la pasiuni nobile, rezervate până atunci prinţilor şi poeţilor. Iubirea nu este liberă decât într-o societate de indivizi liberi. Dar atunci se ajunge la o aporie. Libertatea poate să însemne independenţă (a nu fi aservit niciunei autorităţi), disponibilitate (a rămâne deschis tuturor ocaziilor), suveranitate (a impune celorlalţi bunul tău plac), responsabilitate (a-ţi asuma consecinţele actelor tale). Or, trei dintre aceste modalităţi contrariază tipul de relaţie pe care o implică viaţa în doi. Iată-ne supuşi astăzi, bărbat şi femeie, unei exigenţe contradictorii: să iubeşti cu pasiune, dacă e posibil să fii iubit în acelaşi fel, şi să rămâi totodată autonom. Să fii împreună fără să fii împiedicat în mişcările tale, cu speranţa că cei doi vor manifesta destulă supleţe care să permită această coexistenţă armonioasă.
   Îi cer celuilalt să renunţe de bunăvoie la libertatea sa şi mă angajez să fac acelaşi lucru. Dar sunt un captiv viclean, care vrea să revină la ce era mai înainte. Dacă voluptatea iubirii te face să nu-ţi mai aparţii, voluptatea eului te face să nu te abandonezi pe tine însuţi niciodată. Formulă tragi-comică, pe care romanul contemporan o exploatează din plin: aceea a bărbaţilor sau a femeilor care vor să trăiască marea pasiune fără să renunţe la sine şi care se tem să nu fie înşelaţi. De unde şi această spaimă a cuplurilor moderne, în care cei doi se caută, fug unul de celălalt, acest balet de angajamente pasionale şi de retrageri precipitate. "A fi liberi împreună" este frumoasa formulă prin care un sociolog, Francois de Singly, defineşte căsătoria modernă: un da hotărât securităţii căminului, cu condiţia ca ea să nu împiedice în niciun fel realizarea fiecăruia. Robert Musil nota, la începutul secolului XX, importanţa pe care o dobândise cuvântul de partener în locul celor de soţ şi soţie: o relaţie contractuală, pe care o poţi dizolva printr-o convenţie mutuală. Pregnanţa modelului economic: de acum înainte, fiecare a devenit mica sa întreprindere, afacerile ce ţin de inimă sunt şi ele nişte afaceri. Cu atât mai mult cu cât emanciparea, mai ales în cazul femeilor care vor să reuşească în viaţa lor profesională, conjugală, maternă, a mărit...

pag. 29-30

   Iată viclenia raţiunii iubirii: fiecare generaţie nu poate avea decât un rol istoric limitat înainte de a-şi vedea actele şi intenţiile sale întorcându-se împotriva ei şi scăpându-i. Contestatarii minciunii sentimentale au fost, fără voia lor, artizanii restaurării ei. Reabilitând sexualitatea, Mai '68 a deschis o nouă carieră iubirii integrale. Este cu neputinţă să susţii, cum face Roland Barthes în 1977, că iubirea ar fi devenit o instanţă în afara legii în raport cu sexul sau să afirmi, cu un dram de cochetărie: "Noi doi este mai obscen decât marchizul de Sade". Nu atât iubirea a fost denunţată, cât manipularea ei de către ordinea patriarhală, pentru a le ascunde femeilor adevărul. A fost lovită masca, nu idealul de intimitate. Retorica libidinală, sub aspectele sale cele mai excesive, a desăvârşit sacralizarea afectelor care au supravieţuit extincţiei lor programate.
   Iubirea a fost deci eliberată aşa cum eliberezi o prinţesă adormită. Dar a fost eliberat şi individul din învelişul tradiţiilor, religiei, familiei. La drept vorbind, un lucru nu se putea întâmpla fără celălalt: de îndată ce persoana privată este eliberată de tutela colectivă, de îndată ce i se oferă, datorită statutului de salariat, un început de autonomie, ea poate, în sfârşit, să se intereseze de calitatea emoţiilor sale, să le pună în valoare după cum vrea. Ea poate privilegia legea inimii în raport cu legea clanului şi lua drept nule şi neavenite presiunile comunităţii. Aşa începe, în parte graţie capitalismului aflat la începuturile lui, revoluţia sentimentală în Europa. Pentru prima dată, masele au dreptul la pasiuni nobile, rezervate până atunci prinţilor şi poeţilor. Iubirea nu este liberă decât într-o societate de indivizi liberi. Dar atunci se ajunge la o aporie. Libertatea poate să însemne independenţă (a nu fi aservit niciunei autorităţi), disponibilitate (a rămâne deschis tuturor ocaziilor), suveranitate (a impune celorlalţi bunul tău plac), responsabilitate (a-ţi asuma consecinţele actelor tale). Or, trei dintre aceste modalităţi contrariază tipul de relaţie pe care o implică viaţa în doi. Iată-ne supuşi astăzi, bărbat şi femeie, unei exigenţe contradictorii: să iubeşti cu pasiune, dacă e posibil să fii iubit în acelaşi fel, şi să rămâi totodată autonom. Să fii împreună fără să fii împiedicat în mişcările tale, cu speranţa că cei doi vor manifesta destulă supleţe care să permită această coexistenţă armonioasă.
   Îi cer celuilalt să renunţe de bunăvoie la libertatea sa şi mă angajez să fac acelaşi lucru. Dar sunt un captiv viclean, care vrea să revină la ce era mai înainte. Dacă voluptatea iubirii te face să nu-ţi mai aparţii, voluptatea eului te face să nu te abandonezi pe tine însuţi niciodată. Formulă tragi-comică, pe care romanul contemporan o exploatează din plin: aceea a bărbaţilor sau a femeilor care vor să trăiască marea pasiune fără să renunţe la sine şi care se tem să nu fie înşelaţi. De unde şi această spaimă a cuplurilor moderne, în care cei doi se caută, fug unul de celălalt, acest balet de angajamente pasionale şi de retrageri precipitate. "A fi liberi împreună" este frumoasa formulă prin care un sociolog, Francois de Singly, defineşte căsătoria modernă: un da hotărât securităţii căminului, cu condiţia ca ea să nu împiedice în niciun fel realizarea fiecăruia. Robert Musil nota, la începutul secolului XX, importanţa pe care o dobândise cuvântul de partener în locul celor de soţ şi soţie: o relaţie contractuală, pe care o poţi dizolva printr-o convenţie mutuală. Pregnanţa modelului economic: de acum înainte, fiecare a devenit mica sa întreprindere, afacerile ce ţin de inimă sunt şi ele nişte afaceri. Cu atât mai mult cu cât emanciparea, mai ales în cazul femeilor care vor să reuşească în viaţa lor profesională, conjugală, maternă, a mărit...

pag. 65-66

   DESPĂRŢIREA, ARTĂ DE FINEŢE

   Despărţirea modernă evocă perfect procedurile de concediere ale întreprinderilor. Este un moment delicat pentru ambele părţi, pentru că trebuie să spargi abcesul fără să ţâşnească puroiul, să "cureţi locul" fără să provoci o tragedie. Celălalt trebuie să-şi accepte dizgraţia fără să geamă şi fără să plângă. Ce nu facem ca să scăpăm de o persoană stânjenitoare? Sunt momente în care putem atinge culmi de laşitate, de rea-credinţă, şi când inventăm tot felul de jalnice viclenii prin care vrem să îmblânzim cruzimea faptului. Blândeţea cu care anunţăm vestea nu izbuteşte să ascundă graba de a o vedea plecând cât mai repede. Dacă protestează, vom şti să o facem singura responsabilă pentru nefericirea ei. O prevenisem totuşi! Faptului de a fi izgonită i se adaugă decăderea suplimentară de a fi greşit. Adevărul i se spune brutal în faţă, întocmai ca atunci când citeşti ultima pagină a unui roman poliţist şi, în plus, vinovată este ea! Culme a neruşinării: să-1 concediezi pe celălalt printr-un SMS, ca pe un nimeni!
   Există cazuri, consemnate de cea mai bună literatură (Constant, Proust), în care despărţirea, în loc să pună capăt iubirii, o declanşează. "Atât de ciudat este bietul nostru suflet, încât îi părăsim sfâşiaţi de durere pe cei alături de care stăteam fără nicio plăcere" (Adolphe). Partenerul nostru trebuie să plece pentru ca, în sfârşit, să-1 iubim: ruptura trezeşte ceea ce viaţa dusă împreună anesteziase, cel absent devine formidabil doar prin faptul că nu mai este lângă noi. Variantă: să nu manifeşti nicio reacţie la anunţul veştii fatale şi să te laşi concediat fără să rosteşti un singur cuvânt. Amantul spera să audă implorări, rugăminţi, pe când tu ieşi pe uşă impasibil. Oribilă bănuială: eu îl părăsesc şi lui puţin îi pasă, poate că, în adâncul sufletului lui, dorea asta. Eleganţa în materie de ruptură: să-l laşi pe celălalt să ia iniţiativa, când de fapt tu i-o luaseşi înainte pe drumul despărţirii. Să-l împingi spre ruptură, ca să nu trebuiască s-o faci tu. Adeseori, este mai bine să fii părăsit decât să părăseşti, în felul acesta eviţi povara remuşcării. Şi invers, mulţi bărbaţi şi femei iau iniţiativa rupturii de frica de a nu fi părăsiţi pentru cineva mai tânăr. Pentru a preveni catastrofa de a fi părăsiţi, ei o declanşează încă dinainte, cu toate că suferă îngrozitor.
   În traiectoria amoroasă există două momente: cel în care libertatea doreşte propria sa abolire şi face, cu teamă şi în convulsii, saltul către celălalt, şi cel în care, dezamăgită, revine la sine ca dintr-o iluzie şi iese din beţie. Vreau să-mi regăsesc libertatea înseamnă atunci: prefer să ies din beţie decât să fiu prizonierul iubirii, vreau să scap de vraja iubirii. Această dezlegare de vrajă este, adeseori, o tristă cucerire şi vedem cum majoritatea fiinţelor abia ieşite dintr-o legătură visează la un alt jug minunat care le va aliena. Visează să întoarcă pagina, s-o ia de la capăt cu un altul, să repete aceleaşi greşeli, să le repete mai bine. A te despărţi de o fiinţă înseamnă a renunţa la toate lumile pe care aceasta le întruchipa. Şi când această fiinţă a plecat, universurile pe care le iniţiase persistă şi gravitează în jurul nostru, ca nişte fantome.
   În definitiv, a pleca este mai greu decât a începe: ezităm să părăsim o fiinţă pe care credem că n-o mai iubim, dar care ne asigură confortul şi securitatea. Acela sau aceea care ne părăseşte ne face, uneori, un serviciu, silindu-ne să ne luăm viaţa în propriile mâini: vai de cuplurile uzate, în care cei doi se agaţă unul de celălalt, ca două tenii, şi care se chircesc pentru că n-au avut curajul să plece. În Statele Unite, ca şi în Europa, există oameni care facilitează divorţul şi care organizează petreceri cu "piesele demontate",...

pag. 78-79

   2) REINVENTEAZA-MĂ

   Teribilă enigmă a acestui ordin: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Absurditate logică în aparenţă: sau te iubeşti pe tine însuţi în detrimentul altuia sau îl iubeşti pe celălalt în detrimentul tău. Ar trebui deci să te adori pe tine la nebunie ca să-ţi deschizi inima către semenul tău! Nu-i vorba totuşi de o succesiune, ci mai curând de o coincidenţă. Mă iubesc pentru că alţii mă iubesc şi îmi spun cine sunt eu. Am nevoie de privirea lor binevoitoare, de urechea lor atentă. Ei mă confirmă în fiinţa mea, preţuirea lor are o putere germinativă.
   A te iubi pe tine însuţi înseamnă a recunoaşte o sciziune. Aristotel distingea un egoism util de un egoism meschin. Descoperire fundamentală: pentru a te preţui trebuie să fii împărţit. "Calul nu este în dezacord cu el însuşi, deci nu este prieten cu el însuşi." Numai omul poate să devină duşmanul lui însuşi şi, până la urmă, să vrea să se distrugă. Fiecare are nevoie de prezenţa celorlalţi ca să ia distanţă. Creştinismul apără şi el ideea unui eu dublu: monden şi divin, superficial şi profund, fals şi adevărat, între mine si mine însumi se strecoară umbra uriaşă a lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l primim îndepărtând tot ce-i efemer: moarte dătătoare de viaţă şi viaţă dătătoare de moarte, va spune Francois de Sales. Eul este vrednic de ură, după cum spune Pascal, pentru că el reprezintă o piedică, prin grosimea lui, pusă fiinţei care este în noi, mai mare decât noi. A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi înseamnă a iubi în el acea parte de eternitate pe care o împărtăşim împreună şi care este semnul comunei şi posibilei noastre mântuiri. Rousseau va distinge între buna iubire de sine, singura garanţie a adevărului, şi răul amor propriu, stricat de societate.
   Ce să reţinem din aceste tradiţii? Că trebuie să începem prin a ne stima pe noi înşine ca să uităm de noi şi să facem loc altora. Este deci important să te cunoşti de tânăr şi să nu te mai gândeşti la asta. Să devii ceea ce eşti, spunea Nietzsche. Dar să devii şi ceea ce nu eşti, eventual mai bun. Secolul Luminilor miza pe perfectibilitatea fiinţei umane: noi nu suntem în întregime ceea ce suntem, există în noi rezerve de inteligenţă, de bunătate, de curaj pe care nici nu le bănuim. Astfel ne naştem cel puţin de două ori: când creăm, pornind de la eul primit, un eu eliberat şi când trecem de la omul vechi la omul nou. Psihanaliza are o utilitate, şi anume aceea de a-l reconcilia pe fiecare om cu nefericita sa stare nevrotică, pentru a se accepta cum este. A face pace cu sine însuşi: iată o expresie înşelătoare, căci nu-i vorba, în general, de a pune capăt unui război sălbatic, ci unui conflict care ne inhibă şi ne aruncă mereu pe acelaşi făgaş. Cel care, spunea Freud, este lipsit de narcisism, este lipsit de putere şi nu poate inspira încredere: există deci un narcisism bun, care ne îngăduie să fim prietenul nostru, fiind prietenul altora, după cum este şi un al doilea, care trădează o îndoială fundamentală în ceea ce priveşte valoarea noastră, chiar dacă frontiera dintre cele două este foarte îngustă.
   Să luăm fraza lui Simone Weil: a iubi un străin ca pe tine însuţi implică şi ideea de a te iubi pe tine ca pe un străin. Balansare perfectă, dar inexactă: a te iubi ca pe un altul ar însemna să-ţi acorzi prea multă importanţă, să te uiţi cu o privire prea amicală către acest fascinant străin care sunt eu însumi. Trebuie să te îndepărtezi de tine pentru a te desprinde mai bine de tot ce te încurcă şi să te apropii de...

pag. 154-155

   ...parlament şi popor. Reglementări continue, fricţiuni evitate, împărţirea sarcinilor menajere (cele mai importante revenind încă femeilor): tandemul contemporan este o conjugare foarte particulară de ardoare şi de viaţă domestică. Chiar şi sexul devine un forum de discuţie, unde are loc un schimb de doleanţe şi de sugestii. îi cerem celuilalt să ne dea linişte şi siguranţă, dar şi să ne surprindă, să facă din cămin un refugiu călduţ care să ne apere de lume, dar şi locul marilor tulburări. De unde şi necesitatea de a redacta o constituţie care să poată fi revizuită în fiecare moment şi care să-i permită fiecăruia să-şi găsească locul şi ritmul. Lipseşte panaşul? Fără îndoială, dar de ce ar trebui ca iubirile noastre să fie eroice? Este de ajuns ca ele să existe: să încetăm să le căutăm scuza pasiunii, a fatalităţii. A intensităţii extreme. Trebuie să alegem între glorie şi perenitate.

   7) CUPLUL CA FERICITĂ CONVERSAŢIE

   Nu toate cuplurile se topesc ca zăpada la soare, există şi unele care durează, şi ele nu sunt o excepţie. în conflictul dintre izbucnirea înnoitoare şi uzură, amanţii au hotărât să aleagă permanenţa. Uneori au fost la ananghie, au trecut prin perioade negre, luaţi de apele tulburi ale proastei dispoziţii, s-au părăsit, au trecut peste aceste răni. în aliajul delicat dintre incandescenţă şi durată, au optat pentru aceasta din urmă, care toceşte fervoarea, dar întăreşte încrederea. Au ales osatura unei cronologii îndelungate, împotriva scurtei arderi a dorinţei, dar se miră că obişnuinţa nu a omorât cu totul efervescenţa şi îşi mulţumesc unul altuia că nu s-au părăsit. Această nobilă perseverenţă a cuplurilor bătrâne merită atenţia noastră chiar dacă noi nu o urmăm cu toţii. Cum să împiedici eroziunea inevitabilă a căsătoriei făcute din iubire? întemeind asocierea pe alte legături decât pe extaz sau pe frenezie: pe stimă, complicitate, transmitere, bucuria de a întemeia o familie, căutarea unei anumite nemuriri prin intermediul copiilor şi al nepoţilor, nemurire despre care vorbeau anticii. Trebuie să reabilităm climatele temperate ale sentimentului, iubirii nebuneşti să-i opunem iubirea blândă, care contribuie la edificarea lumii, care pactizează cu zilele care se scurg şi le vede ca pe nişte aliaţi, nu ca pe nişte duşmani.
   Fericirea, spunea doamna de Sevigne, constă în a fi lângă cei pe care-i iubeşti. Cel mai fericit deznodământ al unei căsătorii sau al unei legături este prietenia dintre membrii ei: prietenia, adică pasiunea în ritm încetinit, ceea ce scapă patosului simbiozei, rezistă despărţirii, admite pluralitatea iubirilor. Este acceptarea altor forme de coabitare decât cele ale pasiunii înflăcărate, intense, ceea ce nu interzice nici revenirea pasiunii şi asiduitatea carnală. "O căsătorie bună este o conversaţie plăcută şi fericită", spunea poetul englez Milton în secolul al XVII-lea. Admirabilă definiţie, cu condiţia de a adăuga că este o conversaţie uneori suspendată, fără ca pauza să-i dăuneze în vreun fel. Trebuie să ştii să te plictiseşti împreună cu celălalt fără ca unul să-l acuze pe celălalt pentru această plictiseală, trebuie să guşti această stare ca pe o ultimă probă a ştiinţei de a trăi şi a civilităţii.
   Dacă nu există o înţelepciune a iubirii, există poate o înţelepciune în iubire, atunci când iubirea consimte să se retragă uşor, să treacă în planul doi, să fie dislocată de ceva mai important decât ea. Adevărata iubire îşi bate joc de...

pag. 214-215

   ...donatiştilor, o altă sectă eretică, el scrie următoarele, text care va ţine loc de doctrină bisericească timp de secole: "Există o persecuţie nedreaptă, şi anume cea exercitată de necredincioşi asupra Bisericii lui Cristos; şi o persecuţie dreaptă, cea exercitată de Bisericile lui Cristos împotriva necredincioşilor (...) Biserica persecută din iubire, iar necredincioşii din cruzime (...) Biserica îşi persecută duşmanii şi îi urmăreşte până când ajunge la ei şi îi învinge în orgoliul lor şi în vanitatea lor, spre a-i face să se bucure de binefacerile adevărului (...) Biserica, în marea ei milă, trudeşte în a-i elibera de pierzanie şi în a-i ocroti de moarte".
   De vreme ce toţi oamenii au dreptul la mântuire, ar fi o greşeală să fie lăsaţi în afara acesteia, căci sufletul omenesc trebuie unificat într-o singură familie. Mai bine este să-ţi constrângi aproapele, ba chiar şi să-l omori, decât să-l laşi împovărat de acest păcat de moarte. "Nu există mântuire în afara Bisericii", va spune, după un mileniu, Conciliul de la Trento, în 1545, în timpul Contrareformei. Sfântul Augustin va avea o altă formulă, teribilă şi revelatoare: "Abţine-te de la iubire în viaţa aceasta, ca să nu pierzi viaţa eternă (...) Dacă ai iubit când nu trebuia să iubeşti, atunci ai urât; dacă ai urât cu bună-ştiinţă, atunci tu ai iubit". A urî cu bună-ştiinţă: cum să nu recunoaştem în această formulă, chiar dacă nu aceasta este intenţia Sfântului Augustin când o scrie, un apel la a-i elimina pe toţi cei care nu sunt pe calea dreptei credinţe? Să nu repetăm trecutul, să transformăm toate relaţiile umane, iată, cu începere de la Sfântul Pavel, mesajul creştin care explică ferocitatea acestei religii136. Ea a dat erotismului nostru tonalitatea lui războinică, chiar când acesta i s-a opus: patosul său belicos este direct inspirat din această doctrină şi Sade nu-i decât copilul turbulent al feudalităţii şi al unui catolicism degenerat.
   Chiar şi iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de creaturile sale este ambiguă: "Omul iubit de Dumnezeu, spune părintele Anders Nygren, nu are nicio valoare în sine; o valoare îi dă doar faptul că-i iubit de Dumnezeu". Ciudată iubire, care începe prin a declara că obiectul său este lipsit de orice valoare. Dumnezeu este iubire, nu omul, creatură decăzută, care e vrednică de iubire. El "ne-a adus pe lume, explică Sfântul Francois de Sales în secolul al XVII-lea, nu pentru că ar fi avut vreo nevoie de tine, de care nu are nicio nevoie, ci pentru a-şi exercita în tine bunătatea, dăruindu-ţi harul şi gloria Sa". Acest mod de a vedea lucrurile face din om o fiinţă care trebuie corectată şi redresată, dacă rămâne surdă la mesajul divin. A ucide în numele lui Dumnezeu nu poate fi o crimă, pentru că Dumnezeu este iubire: oricine se ţine în afară de stăpânirea lui este vrednic de ură şi merită să fie pedepsit.
   Iată de ce inchizitorii din Evul Mediu, însufleţiţi de un "sentiment de milă" faţă de acuzat, aveau convingerea că, supunându-l torturii, lucrează întru mântuirea lui. Aceleaşi motive care au făcut creştinismul atât de popular, pietatea, fervoarea colectivă, speranţa într-un dincolo, l-au făcut şi primejdios. Ura a putut să unduiască în mijlocul acestui ocean de iubire nemărginită, care îi oferea victime fără apărare. Limbajul onctuos al prelaţilor, care încredinţau grija pedepselor puterilor laice, era pus în serviciul unei voinţe de putere deloc milostive. Creştinismul va fi inventat crima din altruism, care se desfăşoară într-un climat de mare elevaţie spirituală. Cel puţin Islamul este mai sincer în certitudinea lui că este singura credinţă autentică şi nu se...

  • cartea a apărut în august 2011 la editura Trei, în cadrul colecţiei Acum pentru viitor
  • traducător: Irina Mavrodin
  • Titlu original: Le paradoxe amoureux
  • cartea cuprinde 256 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.225 kg
  • ISBN: 978-973-707-481-2
  • cartea a fost vizualizată de 2537 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi de acelaşi autor cu "Paradoxul iubirii"
carţi din acelaşi domeniu cu "Paradoxul iubirii"
(psihologie > cuplu, psihologie > dezvoltare personală)
derulare
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare marţi, 17 octombrie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar