Păşind pe coji de ou

   ...este singura modalitate de a trece peste acei primi ani de proaspeţi părinţi.
   Apoi, dacă eşti norocos, timpul trece şi începi să te bucuri de liniştea unei dimineţi de iarnă, înainte de răsăritul soarelui. Şi, aproape într-o fracţiune de secundă, copiii încep să ajungă acasă cu mult după ce te-ai dus tu la culcare şi nu se trezesc decât pe la amiază. Când termină colegiul, când îşi aleg cariera, când se îndrăgostesc cu adevărat, îţi spui că treaba ta s-a încheiat şi că ai făcut faţă cu brio tuturor provocărilor. Lucrurile nu stau însă aşa, după cum ne-a fost dat tuturor să aflăm. în momentul în care copiii lor devin adulţi, mulţi părinţi se confruntă cu o gamă complet nouă de sentimente şi atitudini, dominată de griji, lipsă de comunicare, dezamăgire şi înstrăinare.
   Casa goală prevesteşte această nouă etapă. Ea începe în momentul în care copilul nostru cel mai mic pleacă la şcoală şi peste casele noastre se aştern liniştea şi pacea. Mulţi oameni răsuflă uşuraţi, însă după aceea încep să se simtă copleşiţi de sentimente stăruitoare de pierdere şi înstrăinare. Parcă e prea multă linişte. Casa este prea ordonată. Poate că oamenii dau din cap cu indulgenţă atunci când le spunem că suntem trişti, însă cu toţii simţim nevoia să scăpăm de aceste sentimente. S-au făcut o mulţime de studii ce au avut ca subiect această primă perioadă de separare. Ziarul local publică de obicei un articol în preajma weekendului de Ziua Recunoştinţei, în care se arată cum, la prima vizită acasă a unui student de anul I, părinţii experimentează o stare necunoscută, deoarece copilul etalează dintr-odată cunoştinţe mult mai vaste decât ale lor despre lumea înconjurătoare sau despre orice alt subiect posibil. Cu toate acestea, fiul lor încă savurează mâncarea gătită de către mama sa şi uneori se relaxează alături de părinţi, aşa cum făcea şi în trecut.
   O prietenă de-a mea, al cărei prim născut începe colegiul în toamnă, mi-a spus oftând:
   "Nu va mai locui niciodată acasă."
   Habar nu are că mulţi ani de-acum încolo vacanţele, sărbătorile şi verile vor răsuna de glasul fiicei ei şi vor fi pline de hainele şi de stările ei sufleteşti. Amintirile din şcoală vor zace răvăşite prin toată camera ei, care ar fi bine să rămână camera ei, iar lucrările ei academice vor rămâne veşnic depozitate în casă. Habar nu are cât de norocoasă este că fiica ei nu pleacă decât pentru a-şi definitiva studiile.
   Abia când ajungem la al doilea interval de separare constatăm că nici noi, nici copiii noştri nu ştim să navigam. Nu cunoaştem limbajul, nu avem reguli şi, lucrul cel mai important, nu ştim cum să ne bucurăm de această perioadă. Momentul în care copiii pleacă de acasă şi îşi încep propria lor viaţă reprezintă pentru foarte mulţi părinţi apogeul a zeci de ani dedicaţi creşterii lor. "Pentru asta i-am crescut, ca să ne părăsească", ne spunem, îmbărbătându-ne singuri în clipele de singurătate. Unii oameni se tem că, dacă păstrează o legătură prea strânsă cu copiii lor, aceşti vor deveni mult prea dependenţi, iar alţii se feresc să reproducă atitudinea autoritară a propriilor părinţi. Dacă îşi sună copiii de două ori în aceeaşi zi, se simt vinovaţi; dacă nu-i sună, se simt abătuţi. E ca şi cum cineva ne-ar spune să afişăm o atitudine indiferentă, să ne sărutăm copiii pe amândoi obrajii, în stil franţuzesc, să le strângem mâna şi să le urăm drum bun. Nimeni nu poate face aşa ceva, nimeni nu vrea să facă aşa ceva şi nimeni nu ar trebui să facă aşa ceva.

   ...sale că iubirea unui părinte pentru copilul lui este total diferită de iubirea unui copil pentru părintele lui. O observaţie absolut corectă.
   Continuăm să ne iubim copiii ca pe vremea când erau mici, străduindu-ne în acelaşi timp să îi acceptăm aşa cum sunt acum. Ei îşi amintesc cât de firească le era iubirea în copilărie, însă nu li se mai pare o atitudine demnă, întrucât ar vrea să nu se mai simtă controlaţi şi să li se recunoască independenţa. Dacă până mai ieri copiii noştri ne vedeau ca pe nişte fiinţe atotputernice şi desăvârşite, acum ei îşi dau silinţa să fie mai toleranţi cu unele dintre obiceiurile noastre care îi irită. în sufletul lor se dă o luptă sfâşietoare între acea intimitate din copilărie şi dorinţa de a stabili o relaţie adultă cu noi. Este perfect normal să întâmpine dificultăţi în a-şi asuma şi a menţine o astfel de atitudine echidistantă. Nici nouă nu ne este uşor.
   Un tătic de 30 de ani a descris în felul următor situa¬ţia: "Dacă un părinte afirmă că are o relaţie de prietenie cu copilul lui înseamnă că nu a conceput acel copil în pântecele sale, că nu a fost lângă el să-1 sărute pe frunte când s-a lovit cu capul de perete. Ani de zile, foamea copilului tău a fost şi foamea ta; durerea copilului tău a fost, de fapt, a ta. Dacă nu ai avea genul acesta de conexiune cu puiul tău, ar însemna că nu eşti om. Şi-apoi, te trezeşti dintr-odată că eşti nevoit să tai o parte din firele care vă ţineau până atunci legaţi. Nu e deloc uşor. Mi se pare un gest atât de violent."
   Un părinte percepe cu greu comportamentul copiilor săi deveniţi adulţi ca fiind un rezultat al iubirii, în condiţiile în care copiii nu catadicsesc să dea un telefon, ne critică, sunt mereu puşi pe ceartă şi par să ne dispreţuiască. Totuşi, de cele mai multe ori iubirea este prezentă - doar că nu o putem vedea.
   Mulţi copii ajunşi la maturitate nu uită că s-a mai întâmplat şi să le facem viaţa grea, însă recunoştinţa nu cunoaşte resentimente, iar copiii noştri ne sunt recunoscători pentru ceea ce am făcut pentru ei. Nu au uitat micile noastre sacrificii şi toate atenţiile noastre zilnice. Ne sunt recunoscători şi pentru că le-am dat o şansă la viaţă. Ei apreciază mult mai multe lucruri decât lasă să se înţeleagă, iar vocile lor nu exprimă întotdeauna sentimentele pozitive care-i animă. Copiii deveniţi adulţi, în special cei de 20 şi 30 de ani, nu-şi permit să-şi reia pe deplin locul în familie - nu încă.
   Tot ce avem de făcut este să avem tot timpul în vedere că manifestările lor de ostilitate sau mânie nu sunt echivalente cu lipsa iubirii. Tonul ţâfnos cu care ni se adresează când îi sunăm sau răbufnirile lor nervoase la masa de Ziua Recunoştinţei nu au legătură cu iubirea. Nici măcar faptul că ne ceartă pentru că nu am folosit tonalitatea potrivită în conversaţiile cu soţia lor nu poate fi considerat un indiciu al lipsei de iubire. Iar când se supără pe noi pentru că nu putem sau nu vrem să le satisfacem dorinţele nu înseamnă că nu ne mai iubesc. Lucrurile acestea nu ar trebui să vă surprindă. La urma urmei, când ţipam la ei, când ne manifestam dezamăgirea, când le corectam purtările sau când le criticam prietenii eram mânaţi doar de iubire. Când erau mici, ei nu vedeau în atitudinea noastră o dovadă de iubire, dar pe măsură ce se maturizează, s-ar putea chiar să ajungă să ne înţeleagă punctul de vedere, mai ales atunci când devin, la rândul lor, părinţi.
   Adesea, iubirea şi recunoştinţa nemărturisite au ca rezultat firesc iertarea, care apare în momentul în care părinţii renunţă la vechile obiceiuri. Lucrul acesta mi-a fost dovedit în special de fiii şi fiicele unor bărbaţi care au fost violenţi în tinereţe. în momentul în care acei taţi renunţă la băutură şi la accesele violente, demonstrând...

   ...rezervă viitorul, abilitatea lui Carol de a relaţiona cu fiica ei vitregă fără alte surplusuri emoţionale va ajuta întreaga familie să depăşească orice fel de greutăţi.
   Nu întotdeauna lucrurile au un final la fel de fericit. Având în vedere că părintele vitreg este nou în familie, tensiunile cauzate de unele gesturi nechibzuite nu vor putea fi compensate de profunzimea legăturilor de sânge. Un părinte vitreg s-ar putea să înţeleagă pretenţiile copiilor adulţi. Pentru ei, tinerii aceştia nu seamănă deloc cu nişte copii şi nici nu pot fi percepuţi prin prisma amintirilor. Un bărbat i-a descris pe fiii noii lui soţii ca pe nişte "animale", după ce a văzut cum se tolănesc peste tot prin casă atunci când îşi aduc prietenii în vizită. Un părinte vitreg poate manifesta aceeaşi gelozie şi posesivitate ca şi copiii, punându-l pe părintele biologic într-o postură delicată. Situaţia va fi cu atât mai dificilă, cu cât copiii nu au fost de acord cu divorţul sau încă mai suferă după moartea unui părinte, în calitate de proaspăt adulţi care se simt îndreptăţiţi să aibă un cuvânt de spus în viaţa amoroasă a părinţilor lor (lucru care nu mi se pare deloc cinstit), copiii noştri nu au niciun fel de reţinere în a-şi exprima sentimentele, clar şi răspicat. Ca să îngreuneze şi mai mult situaţia, ei nu suportă ca o rudă nou intrată în familie să le spună ce să facă - urăsc acest lucru chiar mai mult decât sfaturile venite din partea părinţilor naturali. Nepoţii sunt o adevărată binecuvântare, pentru că toată lumea începe relaţia aceea de la zero. Dar în primele stadii ale unei noi căsnicii, este foarte greu să faci relaţia cea nouă să meargă, fără să distrugi familia originală.

       Crud, dar nu neobişnuit

   Uneori, o relaţie poate să înceapă cu stângul din cauza modului în care este perceput un nou părinte de către viitorii lui copii vitregi. Esther, o femeie din California, mi-a povestit despre antipatia cu care a întâmpinat-o din prima clipă fiica de 20 şi ceva de ani a soţului ei. Aceasta tocmai îşi pierduse mama, care fusese grav rănită într-un accident rutier şi se stinsese din viaţă după o lungă suferinţă. Esther l-a cunoscut pe soţul ei la doar câteva luni după moartea fostei lui soţii şi cei doi s-au îndrăgostit pe loc. Iubirea lor li s-a părut prematură rudelor, prietenilor şi în special copiilor îndureraţi. El fusese un soţ şi un părinte dedicat, mai ales în timpul acelor luni groaznice cât soţia lui zăcuse în comă pe patul de spital, şi se simţea singur. în plus, se gândea că amândoi copiii lui erau suficient de mari încât să se comporte ca nişte adulţi.
   Supoziţia lui s-a dovedit a fi greşită. Copiii nu numai că nu au fost de acord cu noua lui relaţie, dar au şi urât-o pe Esther de la bun început şi şi-au vărsat toată mânia pe ea. Esther nu mai fusese măritată şi nu avea copii, aşa că nu beneficia de niciun fel de experienţă care să-i arate cum să se comporte cu toţi tinerii aceia îndureraţi. Ei îi plăcea să facă mişcare, aşa că l-a ajutat şi pe noul ei soţ să-şi recâştige tonusul muscular. Urcau şi coborau dealurile în ritm alert şi nu de puţine ori se întâmpla ca fiica lui să rămână fără suflu încercând să ţină pasul cu ei şi bombănindu-i furioasă. Esther a crezut că, odată cu soţul ei, avea să câştige şi o familie, dar se părea că lucrurile nu stăteau deloc aşa. într-o seară, când aproape terminaseră de mâncat cina şi după ce, pe tot timpul mesei, fiica o umilise şi fiul o ignorase,...

   SURSA TUTUROR RELELOR

   Când vorbesc despre banii de care au nevoie ca să-şi poată trăi o viaţă decentă, oamenii folosesc expresia "bani grei". Funcţia lor este una covârşitoare pentru că, atunci când nu ne permitem să ne hrănim, să ne îmbrăcăm sau să ne educăm copiii, banii pot ajunge să ne conducă vieţile. în acelaşi fel, atributele relaţiilor, istoriei şi caracterului nostru sunt cu totul altele atunci când banii nu reprezintă o problemă, mai ales în situaţia în care se transmit de la o generaţie la alta.
   Prosperitatea financiară este echivalentă cu autoritatea, vinovăţia, o datorie emoţională moştenită din trecut şi un simbol al favoritismelor între fraţi. Banii acţionează ca un cameleon care îşi schimbă culoarea în perioade diferite din istoricul fiecărei familii. Tocmai această inconstanţă le conferă imensa încărcătură emoţională şi morală.
   Cunosc un bărbat a cărei mamă l-a scos pe fratele lui din testament pentru că nu i-a iertat niciodată greşeala de a se fi însurat cu cine a vrut el. în ziua în care s-a citit testamentul, fratele său a îmbătrânit cu zece ani. Fraza prin care mama lor îşi anunţa decizia de a-şi dezmoşteni fiul suna aşa: "Fiului meu, George, din motive pe care le cunoaşte, nu-i las nimic." Mama lor fusese o femeie dificilă, puţin îndrăgită de cei din jur şi îmi vine greu să nu îmi imaginez mâna ei ieşind din mormânt şi pălmuindu-şi fiul. Atunci am înţeles cât de tare ne pot răni banii. Femeia aceea nu a şovăit nicio clipă să-şi pună în practică ameninţarea pe care o proferase cu zece ani înainte de moartea ei. Despre ea se poate spune un singur lucru: a vorbit serios.
   Când a murit tatăl prietenei mele, testamentul lui prevedea ca bunurile rămase să fie împărţite în mod echitabil între ea şi fratele ei, în funcţie de cât primise fiecare pe vremea când părinţii lor erau în viaţă. Fratele şi sora nu s-au achitat de sarcina solomonică atribuită de acel testament. Certurile legate de corectitudinea împărţelii s-au perpetuat într-o competiţie fără sfârşit, dominată de multă mânie. Au stat supăraţi unul pe altul timp de zece ani. Auzind această poveste, am înţeles cât de mult ne pot dezbina banii.
   Testamentul acela exprima în mod implicit dorinţa tatălui ca fratele şi sora să devină mai apropiaţi după moartea lui. Ar fi trebuit să ştie că efortul de a manipula relaţia dintre copii este lipsit de orice şansă de reuşită, indiferent dacă suntem vii sau morţi. Nu de puţine ori se întâmplă ca, spre sfârşitul vieţii noastre, neînţelegerile băneşti să se agraveze tot mai mult, însă există varii soluţii pentru ca urmaşii noştri să nu rămână mar¬caţi de astfel de cicatrici persistente. Trebuie să acţionăm din timp.
   încercarea de soluţionare a disputelor financiare ar trebui să înceapă cu mult înainte să ajungem pe patul de moarte. Interacţiunile noastre zilnice legate de bani încep cu discuţiile despre alocaţiile copiilor mici şi continuă apoi tot restul vieţii noastre. Unii părinţi consideră că e bine să fii total imparţial cu copiii şi să le dai tot ce ai în mod egal. Alţii adoptă o atitudine mai socialistă: fiecăruia după nevoi. De aici şi până la certuri între soţ şi soţie nu mai este decât un pas; ambele teorii sunt însă...

   CÂNTEC DE IUBIRE

   Nu este uşor să provoci o ruptură în familie. Este aproape imposibil să nu-ţi mai iubeşti părinţii şi chiar şi mai dificil să nu-ţi mai iubeşti copiii. Şi-atunci, dacă toată lumea cunoaşte acest adevăr, ce se întâmplă cu noi? De ce nu reuşim să fim mai îngăduitori cu copiii noştri şi să ne bucurăm, pur şi simplu, de intimitate şi relaxare? Motive se găsesc din plin. Uneori, nu ne înţelegem bine cu unul dintre copii sau nu reuşim să-ndrăgim persoana cu care el sau ea s-a căsătorit. Sau poate că unul dintre copiii noştri a decis cu mulţi ani în urmă să se distanţeze de noi, din motive doar de el ştiute. Certuri mai vechi, dispute mai noi - toate sunt menite să ne interzică apropierea emoţională. Poate că şi unii, şi alţii suntem reciproc dezamăgiţi: pretenţiile noastre sunt prea exagerate şi nu ne putem masca dezamăgirea, iar ei se simt şi-acum jigniţi de unele remarci de-ale noastre mai vechi.
   Familiile prezentate în acest capitol constituie un caz aparte, datorită încăpăţânării părinţilor de a-şi comunica iubirea şi datorită abilităţii copiilor adulţi de a-şi percepe părinţii ca pe nişte oameni obişnuiţi, şi nu ca pe nişte simboluri de autoritate sau critică. Membrii ambelor generaţii se acceptă unii pe alţii, cu bune şi rele.
   Nu ştiu exact de ce familiile acestea sunt altfel, dar ştiu sigur că ele sunt susţinute de un curent de spiritualitate profundă. Şi nu mă refer aici neapărat la religia specifică pe care o practică membrii familiei, ci la perspectiva atotcuprinzătoare pe care o conferă adepţilor ei orice credinţă puternică.

   Copilul de acadea

   Tina se exprimă cu patos şi cu o ritmicitate alertă ce conferă discursului ei o muzicalitate aparte. Are în jur de 1,60 m, faţa rotundă şi un păr negru, cârlionţat. îşi descrie cu lux de amănunte iubirea nepărtinitoare şi pătimaşă pentru toate generaţiile din familia ei. Bunica din partea mamei a murit în urmă cu zece ani, când Tina avea 29 de ani.
   "Deşi bunica a fost o prezenţă relativ constantă pe parcursul vieţii mele de adult, n-am încetat niciodată să mă gândesc la toate lucrurile pe care mi-aş fi dorit să o pot întreba", spune Tina. "Bunica mea îşi începea ziua stând în scaunul ei de lângă fereastră şi spunându-şi rugăciunea. Era o femeie de modă veche, dar în sensul bun al cuvântului. Era un om bun şi o mare doamnă."
   Tina şi soţul ei erau foarte apropiaţi de ea.
   "La începutul căsniciei noastre", continuă Tina, "casa noastră era la doar câţiva zeci de metri de cea a bunicii mele. Maşina o ţineam la ea în garaj şi ne făcea plăcere să mergem pe jos până la ea acasă, doar ca să stăm de vorbă sau să mâncăm împreună."
   Tina păstrează în memorie un amănunt legat de bunica ei, care rezumă practic toată relaţia lor.
   "Bunica era cea care ne modifica toate hainele şi, pentru că nu a învăţat niciodată să folosească o maşină de cusut, făcea toate ajustările manual. Când trebuia să ne facă tiv la hainele de iarnă, nu scăpăm fără trei sau patru şedinţe de probă. Mai întâi, făcea semn cu creta, apoi prindea tivul în ace de siguranţă şi abia apoi...