Pateric Egyptean

   ...a ne pogorî fraţilor. Acestea auzind vînătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrînul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor.

   14. A auzit Avva Antonie pentru un călugăr mai tînăr, care a făcut pe cale un semn ca acesta, adică văzînd el pe oarecare bătrîni călătorind şi slăbind pe cale, a poruncit unor măgari sălbatici de au venit şi au purtat pe bătrîni pînă cînd au ajuns la Antonie. Deci bătrînii au vestit acestea lui Avva Antonie. Şi zice lor: Mi se pare că acest călugăr este o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu de va ajunge la liman. Şi după oarecare vreme începe deodată Awa Antonie să plîngă şi să-şi smulgă perii şi să se tînguiască. îi zic lui ucenicii: De ce plîngi, awo? Iară bătrînul a zis: Mare stîlp al Bisericii a căzut acum. Şi zicea pentru călugărul cel mai tînăr. Ci mergeţi, zice, pînă la el, şi vedeţi ceea ce s-a făcut. Deci se duc ucenicii, şi îl află pe călugăr şezînd pe rogojină şi plîngînd păcatul pe care îl făcuse. Iar el, văzînd pe ucenicii bătrînului, le zice: Spuneţi bătrînului ca să roage pe Dumnezeu să-mi dea numai zece zile, şi nădăjduiesc că voi da răspuns (adică mă voi pocăi). Şi în cinci zile a murit.

   15. Un călugăr a fost lăudat de fraţi către Avva Antonie. Iar el, cînd a mers la dînsul, l-a ispitit de suferă necinste; şi aflîndu-l că nu suferă, i-a zis lui: Eşti asemenea cu un oraş care dinainte este împodobit, iar dinapoi se jefuieşte de tîlhari.

   16. Un frate a zis lui Avva Antonie: Roagă-te pentru mine! Zice lui bătrînul: Nici eu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.

   17. Au mers odată nişte bătrîni la Avva Antonie, şi era Avva Iosif cu dînşii. Şi vrînd bătrînul să îi cerce pe ei, a pus înainte un cuvînt din Scriptură, şi a început de la cei mai mici a întreba ce este cuvîntul acesta, şi fiecare zicea după puterea sa. Iar bătrînul zicea fiecăruia: încă nu ai aflat. Mai pe urmă de toţi îi zice lui Avva Iosif: Tu cum zici că este cuvîntul acesta? Răspunde: Nu ştiu. Deci zice Awa Antonie: Cu adevărat, Awa Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.

   18. Oarecare fraţi s-au dus de la Schit la Avva Antonie, şi intrînd într-o corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrîn care şi el voia să meargă acolo. Dar nu-1 cunoşteau fraţii, şi şezînd în corabie, grăiau cuvinte ale Părinţilor şi din Scriptură, şi iarăşi pentru lucrul mîinilor lor. Iar bătrînul pururea tăcea. Şi venind ei la vad, s-a aflat că şi bătrînul merge la Avva Antonie. Şi după ce au venit la el, le zice lor: Bună tovărăşie aţi aflat pe bătrînul acesta. A zis şi bătrînului: Buni fraţi ai aflat cu tine, avvo. Zice bătrînul: Buni sînt, cu adevărat, dar ograda lor nu are uşă, şi cel ce voieşte, intră în grajd şi dezleagă asinul. Iar aceasta zicea, căci cele care le vin în gura lor le grăiesc.

   19. S-au dus oarecare fraţi la Awa Antonie şi îi zic lui: Spune-ne nouă cuvînt, cum să ne mîntuim? Zice lor bătrînul: Aţi auzit Scriptura? Bine vă este vouă. Iar ei au zis: Voim să auzim şi de la tine, părinte. Şi a zis lor bătrînul: Zice Evanghelia: De te va lovi cineva peste faţa cea dreaptă a obrazului, întoarce-i lui şi pe cealaltă. îi zic lui: Nu putem face aceasta. Zice lor bătrînul: De nu puteţi întoarce şi pe cealaltă, măcar pe acea una s-o suferiţi. Zic lui: Nici aceasta nu putem. Zis-a bătrînul: Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul aceleia ce aţi luat. Şi au zis ei: Nici aceasta nu putem. Deci zice bătrînul ucenicului lui: Fă-le puţină fiertură, că sînt neputincioşi. Dacă aceasta nu puteţi, şi aceea nu voiţi, ce să vă fac ? De rugăciuni este trebuinţă.

   20. Un frate, după ce s-a lepădat de lume şi a împărţit averile sale săracilor, ţinînd puţine pentru sine, a mers la Awa Antonie. Şi de aceasta înştiinţîndu-se bătrînul, a zis lui: De voieşti să te faci călugăr, mergi în satul acela şi cumpără carne, şi pune-o împrejurul trupului tău gol, şi aşa vino aici. Şi făcînd fratele aşa, cîinii şi păsările rupeau trupul lui. Şi venind el la bătrînul, îl întreba de a făcut cum l-a sfătuit. Iar acela arătîndu-i trupul rupt, zice Sfîntul Antonie: Cei ce se leapădă de lume şi voiesc să aibă bani, aşa se rup fiind luptaţi de draci.

   21. Unui frate odată i s-a întîmplat ispită în chinovia lui Awa Uit, şi gonit fiind de acolo, s-a dus în munte la Awa Antonie; şi rămînînd fratele o vreme la dînsul, l-a trimis la chinovie, de unde a ieşit. Iar ei văzîndu-l, iarăşi l-au gonit. Iar el s-a întors la Awa Antonie, zicînd: N-au voit să mă primească, părinte. Deci l-a trimis bătrînul înapoi, zicînd: O corabie s-a spart în mijlocul noianului, şi a prăpădit povara, şi cu osteneală a scăpat la pămînt. Iar voi cele scăpate la pămînt voiţi să le înecaţi. Iar ei auzind că Awa Antonie l-a trimis, îndată l-au primit.

   22. A zis Awa Antonie: Socotesc că are trupul mişcare firească ameste¬cată împreună cu el; dar nu lucrează de nu va voi sufletul; ci numai însemnează în trup nepătimaşă mişcare. Este încă şi altă mişcare dintru a hrăni şi a îngraşă trupul cu mîncări şi cu băuturi; din care fierbinţeala sîngelui zădărăşte trupul spre lucrare. Pentru aceasta şi zice Apostolul: Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvia. Şi iarăşi Domnul zicea în Evanghelie,...

   ...i-am spus. A întrebat acela: Oare te-ai folosit după ce i-ai spus ? Răspuns-a fratele: Da, m-am folosit. Că pentru rugăciunile bătrînului m-a vindecat Dumnezeu. Iar celălalt a zis: Eu, măcar de i-am mărturisit gîndurile mele, nu am simţit vreo uşurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: Şi cum te-ai rugat bătrînului? Răspuns-a acela: I-am zis lui: "Roagă-te pentru mine, că am acest gînd". Iar el a zis: Eu, mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugîndu-mă lui ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Şi prin rugăciunile lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar acestea ne-a povestit nouă bătrînul, învăţîndu-ne că se cade celui ce roagă pe vreunul din Părinţi pentru gînduri, cu osteneală şi din toată inima să se roage, ca lui Dumnezeu. Şi atuncea va dobîndi. Iar cel ce se mărturiseşte cu nebăgare de seamă, sau ispiteşte, nu numai nu se foloseşte, ci se şi osîndeşte.

   8. Odată ne-am dus la unul din Părinţi şi l-am întrebat pe el zicînd: De va avea cineva vreun gînd, şi se vede pe sine biruit, şi de multe ori citind cele ce au zis Părinţii pentru un gînd ca acela, se ispiteşte să facă acelea, şi nicidecum nu poate, oare ce este mai bine: a vesti vreunuia din Părinţi gîndul, sau a se sîrgui singur să uneltească acelea care le-a citit şi a se îndestula cu ştiinţa sa? Răspuns-a bătrînul: Trebuie să-l vestească celui ce poate să-l folosească, şi să nu se nădăjduiască întru sine. Că nu poate cineva să-şi ajute lui-şi, şi mai vîrtos de va fi cuprins de patimi. Că mie, tînăr fiind, mi s-a întîmplat una ca aceasta: Că aveam patimă sufletească şi mă biruiam de dînsa. Şi auzind pentru Avva Zinon că pe mulţi care se aflau aşa i-a vindecat, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui; iar satana mă oprea, zicînd că de vreme ce ştii ce trebuie să faci, fă cum citeşti, şi nu te mai duce şi supăra pe bătrînul. Deci cînd mă porneam să mă duc şi să-i vestesc lui, războiul se uşura de la mine, cu meşteşugirea diavolului, ca să nu mă duc. Iar după ce mă plecam să nu merg, iarăşi mă stăpîneam de patimă. Şi aceasta a meşteşugit vrăjmaşul asupra mea multă vreme, nelăsîndu-mă să vestesc bătrînului. Iar de multe ori m-am şi dus la bătrînul, vrînd să-i spun lui gîndul, şi nu mă lăsa vrăjmaşul, aducînd ruşine în inima mea şi zicînd: De vreme ce ştii cum trebuie să te vindeci, ce trebuinţă este a spune cuiva? Căci porţi grijă de sine; ştii cum au zis Părinţii. Şi acestea, zice, îmi aducea pizmaşul, ca să nu arăt doctorului patima şi să mă vindec. Iar bătrînul mă cunoştea că am gînduri, dar nu mă vădea, aşteptînd ca însumi eu să le vestesc pe ele. Şi mă învăţa pentru viaţa cea dreaptă, şi mă slobozea. Iar mai pe urmă plîngînd, am zis întru sine: Pînă cînd, ticăloase suflete, nu vrei să te tămăduieşti? Alţii vin de departe la bătrînul şi iau lecuire, iar tu nu te ruşinezi, că avînd doctorul aproape, nu vrei să te tămăduieşti. Şi aprinzîndu-mă cu inima, m-am sculat şi întru sine-mi am zis că dacă voi merge la bătrînul şi nu voi afla pe nimeni acolo, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu a mărturisi gîndurile mele. Şi mergînd eu acolo, n-am aflat pe nimeni. Deci bătrînul mă învăţa după obicei pentru mîntuirea sufletului şi cum ar putea cineva să se curăţească de cugetele cele spurcate. Iar eu iarăşi rusinîndu-mă si nemărturisindu-mă, vroiam să mă duc; si sculîndu-se bătrînul, făcu rugăciune, şi mă petrecea mergînd înaintea mea, pînă la uşa cea de afară. Iar eu mă munceam de gînduri, să spun bătrînului sau să nu spun, şi cu încetul păşind, mergeam după dînsul; iar bătrînul întorcîndu-se şi văzîndu-mă muncindu-mă de gînduri, mă loveşte în piept încetişor şi îmi zice: Ce ai? Om sînt şi eu. Şi dacă mi-a zis bătrînul acest cuvînt, mi s-a arătat că a deschis inima mea, şi am căzut la picioarele lui, rugind pe el cu lacrimi si zicînd: Miluieste-mă! Iar el îmi zice: Ce ai? Si i-am zis lui: Nu ştii ce am? Şi mi-a zis: Tu trebuie să spui ce ai. Iar eu cu mare ruşi¬ne de abia am mărturisit patima mea. Şi mi-a zis: Dar de ce atîta vreme te ruşinai a spune? Au nu sînt şi eu om? Insă voieşti să-ţi spun şi eu ceea ce ştiu? Au nu ai acum trei ani de cînd ai aceste gînduri, şi venind aici nu le mărturiseşti ? Iar eu mărturisind şi căzînd şi rugîndu-mă, am grăit lui: Miluieşte-mă, pentru Dumnezeu, şi mă învaţă ce voi face! Şi mi-a zis: Du-te şi nu te lenevi de rugăciunea ta, şi nu cleveti pe nimeni. Iar eu, mergînd la chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu Darul lui Hristos şi cu rugăciunile bătrînului, de-aici n-am mai fost supărat de patima aceea. Deci trecînd un an, mi-a venit un gînd ca acesta: Nu cumva te-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru bătrînul? Şi aceasta venindu-mi în minte, am mers către dînsul, vrînd a-l ispiti, şi luîndu-l în lături, i-am făcut metanie, zicînd: Roagă-te pentru mine, părinte, pentru gîndul meu ce ţi l-am mărturisit oarecînd. Iar el m-a lăsat zăcînd la picioarele lui, şi tă-cînd puţin, mi-a zis: Scoală, ai credinţă către mine. Iar eu, auzind acestea, voiam să mă înghită pămîntul de ruşine; şi sculîndu-mă, nu puteam căuta asupra bătrînului, şi mirîndu-mă şi spăimîntîndu-mă, am plecat la chilia mea.

   CAP II. PENTRU UMILINŢĂ

   1. Zis-a un bătrîn: Sileşte-te de îţi învaţă şi îţi deprinde inima ta a gîndi şi a grăi întru sine pentru fiecare frate, zicînd: Acest frate este cu mult mai cuvios şi mai vrednic de toată cinstea şi lauda decît mine, ticălosul. Şi aşa, încet-încet, îţi vei deprinde inima şi gîndul tău a te ocărî şi a te defăima pe tine însuţi, şi a te socoti pe tine mai nevrednic şi mai ticăloşit şi mai păcătos decît toţi oamenii. Si asa se va sălăşlui si va vieţui întru tine Sfîntul Duh. Iar de te vei socoti pe tine mai vrednic de cinste şi mai cuvios şi mai bun decît alţi fraţi, şi vei începe a ocărî şi a defăima pe alţii, atunci iese şi fuge de la tine Darul Duhului lui Dumnezeu şi vine asupra ta duhul spurcăciunii trupeşti, şi acela îţi împietreşte inima, şi se duce umilinţa de la tine.

   2. Zis-a un bătrîn oarecare: Nu este lucru mai rău şi mai amar decît deprinderea şi obiceiul rău. Că multă vreme şi silinţă şi osteneală trebuie unuia ca acela ca să-şi poată tăia şi dezrădăcina obiceiul şi deprinderea lui cea rea. Şi osteneală au avut mulţi, iar vreme n-au avut, că i-a pripit şi i-a tăiat secera morţii împreună cu obiceiul şi deprinderea lor, şi numai însuşi Dumnezeu ştie ce va face cu aceia în ziua Judecăţii.

   3. Spunea un bătrîn că era un frate care trăia în linişte şi tăcere în chilia lui, şi se zăbovea pururea citind Sfintele Scripturi şi Patericele şi Vieţile Sfinţilor Părinţi. Şi aşa a petrecut douăzeci de ani, iar după aceea, într-una din zile, i-a venit o umilinţă şi un gînd ca să iasă şi să meargă la pustie, să petreacă cu linişte fără de gîlceavă, precum au petrecut şi Sfinţii Părinţi cei de demult. Şi aşa a ieşit din chilia sa şi a plecat să meargă la pustie. Şi mergînd el spre pustie, 1-a întîlnit pe dînsul Awa Isaac, şi l-a întrebat pe el, zicînd: Unde mergi, fiule? Răspuns-a lui fratele: Douăzeci de ani sînt de cînd pururea citesc Sfintele Scripturi, Vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi acum vreau să merg să încep şi cu lucrul poruncile şi învăţăturile pe care le-am citit. Iar bătrînul, facînd rugăciune, l-a blagoslovit pe el, zicînd: Domnul Dumnezeu să te blagoslovească, fiule, şi să te îndrepteze şi să te povăţuiască, ca să mergi pe urma Sfinţilor Părinţi la calea mîntuirii!

   4. Un frate oarecare, silitor fiind spre pocăinţă şi mîntuirea sa, mergînd la Muntele Sinai şi găsind acolo o chiliuţă veche în care locuise un părinte din cei de demult, s-a sălăşluit într-însa. Si în ziua dintîi, cînd s-a aşezat el întru acea chiliuţă, a găsit o scrisoare pe un lemnişor mic, scrisă de un frate oarecare din cei ce trăiseră mai nainte în acel loc. Si era scris acest cuvînt: Eu, Moisi, am venit mărturisind lui Theodor. Iar el văzînd acea scrisoare şi citind-o, foarte s-a umilit şi a început a plînge cu lacrimi, zicînd: O, frate, unde eşti acum, cel care ai scris aici că ai venit mărturisind ? Unde este acum mîna aceea care a scris acestea? O, frate, în ce stare eşti? Şi aşa în toate zilele făcea, şi punînd înaintea ochilor săi acel lemn scris plîngea cu lacrimi, vorbind cu dînsul ca şi cum ar fî viu de faţă; şi aşa aducîndu-şi aminte de moartea sa, plîngea în toate zilele cu amară umilinţă. Şi avea lucrul mîinilor sale scrierea, că ştia să scrie slovă curată si scria cărţi. Si i-au adus lui fraţii hîrtie şi cheltuială şi plată pentru scris. Iar el, luînd hîrtia şi plata de la fraţi, s-a pristăvit şi n-a scris nimănui nimic. Numai ce a scris cîte o ţidulă, şi a pus la hîrtia şi plata fiecărui frate, scriind aşa: Iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor mei, că am avut puţintică treabă cu oarecine, şi pentru aceea n-am avut vreme ca să vă scriu vouă cărţile.

   5. La acest frate mai sus pomenit scriitor a mai venit şi alt frate oarecare ierusalimlean, şi s-a aşezat lîngă dînsul, şi trăiau amîndoi împreună. Şi acest frate şi-a făcut grădină de legume şi de verdeţuri, iar într-o zi, vrînd el să meargă la un oraş care era aproape ca la douăsprezece stadii de acel loc unde petreceau ei, venind acel frate la tovarăşul său scriitorul, l-a rugat pe dînsul, zicînd: Rogu-te, frate, fa dragoste şi îmi păzeşte grădina pînă voi veni eu de la tîrg, ca să nu mi-o strice fiarele. Şi răspunzînd fratele, a zis lui: Bine, frate, fii nădăjduit că după cît voi putea, nu mă voi lenevi. Şi aşa a plecat fratele la tîrg. Iar el a început a grăi întru sine, zicînd: Ticăloase suflete al meu, nevoieşte-te acum pentru grădină pînă ai vreme bună! Şi sculîndu-se şi stînd la rugăciune de seara pînă dimineaţa, n-a încetat citind şi cu lacrimi rugîndu-se lui Dumnezeu. Aşijderea şi toată ziua aceea, că era sfîntă Duminica mare. Iar dacă s-a făcut seară, a venit şi fratele, tovarăşul lui, de la tîrg, şi şi-a aflat grădina toată stricată de fiarele cele sălbatice. Şi a zis fratelui său: Frate, nu mi-ai păzit grădina precum te-am rugat, ci mi-au stricat-o fiarele. Ci Dumnezeu să te ierte, frate! Iar el răspunzînd, a zis lui: Dumnezeu ştie, frate, că eu după putinţa mea m-am silit să păzesc, ca doară ne va da Dumnezeu roadă acestei grădini mici. Zis-a tratele: Crede-mă, frate, că desăvîrşit de tot au stricat-o. Răspuns-a lui...

   ...Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sine înaintea lui cu amare lacrimi, zicînd: Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor! Că nu am obraz, Stăpîne, a căuta şi a vedea Chipul Tău cel sfînt şi mai strălucit decît soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească. Acestea zicînd şi ieşind din biserică, cădea în noroi. Totuşi, iarăşi, nu se deznădăjduia de mîntuirea sa; ci de la păcat întorcîndu-se la biserică, cele asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu, zicînd: Pe Tine, Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta! Numai iartă-mi mie, Prea-bunule, cele ce dintru început şi pî-nă în ceasul acesta Ţi-am greşit! Şi după ce făcea el aceste înfricoşate toc¬meli, iarăşi se afla întru păcatul cel rău. Şi era a vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea prea-dulce şi nemărginita Lui bunătate, că suferea în toate zilele călcarea şi necunoştinţa fratelui cea neîndreptată şi rea. Şi din multa milă căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Că nu un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult. Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpînului, cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că de acel lucru este cu putinţă a ne spăimînta şi a ne minuna, de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, că făgăduindu-se fratele că nu va mai face altădată păcatul, se afla mincinos. Deci într-una din zile, lucrîndu-se acestea şi făcînd fratele păcatul, aleargă la biserică plîngînd şi suspinînd şi tînguindu-se şi silind îndurările Prea-bunului Stăpîn, ca să Se milostivească spre dînsul să scape de noroiul desfrînării. Şi cum ruga el pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, diavolul, că nimic nu foloseşte, ci cele ce el prin păcat alcătuia, fratele prin pocăinţă le risipea, neruşinîndu-se, se arată lui de faţă, căutînd în obrazul lui şi strigînd către Cinstita Icoană a Domnului nostru Iisus Hristos şi aşa zicînd: O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşte pe acest curvar, care în toate zilele minte înaintea Ta, defăimînd stăpînirea Ta! Pentru ce nu îl arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Căci Tu vei să judeci pe curvari, pe prea-curvari, şi pe toţi păcătoşii vei să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti Drept Judecător; ci unde vrea stăpînirea Ta, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică călcare a înălţării, din ceruri m-ai aruncat jos; şi acestuia, mincinos fiind şi curvar, fiindcă zace înaintea feţei Tale, lui îi dăruieşti blîndeţea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine "Judecător Prea-drept"? Că precum văd, şi Tu primeşti feţe din multa bunătate şi treci cu vederea dreptatea. Şi acestea zicea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţînd din nările lui. Acestea zicînd, a tăcut. Şi se face glas ca de la jertfelnic, zicînd: O, balaure prea-vicleanule şi pierzătorule! Nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci si pe cel ce a venit la mila Mea cea nespusă te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Ai atîtea greşeli ca să pui şi să tragă întocmai cu Sîngele cel scump, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru dînsul? Iată, Junghierea Mea şi Moartea Mea au afundat fărădelegile lui. Şi tu, cînd vine la păcat, nu îl goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie şi nu îl opreşti, nădăjduind să-l dobîndeşti pe el; şi Eu, Cel atît de milostiv şi iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte în fiecare zi pînă de şaptezeci de ori cîte şapte, oare nu îl voi ierta pe el? Oare nu îl voi milui? Aşadar, cu adevărat, că de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de către el, pînă ce îl voi moşteni. Căci pentru păcătoşi Eu M-am răstignit, şi prea-curatele Mele palme pentru dînşii le-am întins, ca cel ce va voi să se mîntuiască, să alerge şi să se mîntuiască. Că de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc, măcar de va greşi de nenumărate ori într-o zi; şi de nenumărate ori va veni către Mine, nu va ieşi afară scîrbit. Căci nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi făcîndu-se glasul acesta, stătea diavolul tremurînd şi neputînd să fugă. Apoi iarăşi se face glas, zicînd: Ascultă, amăgitorule, pentru cele ce zici că sînt nedrept: Că Eu către toţi sînt drept. Că în ceea ce aflu pe cineva, în aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat stînd înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătîndu-se. îl voi lua, dar, pe el şi voi mîntui sufletul lui, fiind¬că nu s-a deznădăjduit de mîntuirea sa. Iar tu vezi cinstea lui şi crapă de zavistia ta şi ruşinează-te. Deci stînd fratele cu faţa în jos şi tînguindu-se, şi-a dat duhul. Şi îndată urgie mare venind ca focul, a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el. De aici să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu, şi niciodată să nu ne deznădăjduim de mîntuirea noastră.

   3. Alt frate, iarăşi, după ce s-a pocăit, s-a liniştit. Dar s-a întîmplat că el îndată de s-a lovit de-o piatră şi şi-a rănit piciorul, şi dintru acea rană a curs atîta sînge, încît a leşinat el şi şi-a dat sufletul. Deci au venit dracii, vrînd să-i ia sufletul lui. Şi le zic lor îngerii: Căutaţi la acea piatră şi vedeţi sîngele lui, pe care l-a vărsat pentru Domnul. Şi aceasta zicînd îngerii, s-a izbăvit sufletul lui.

   Secolele I, II şi III au fost pline de exemple de Creştini care au ales însingurarea faţă de lumea cetăţilor şi a satelor pentru a petrece doar cu Hristos. Deşi avem cîteva exemple ale unor Sfinţi care au ales vieţuirea singuratică pentru anumite perioade - precum dascălul Sfîntului Mucenic Iustin Filosoful sau Sfîntul Narkis, arhiepiscopul Ierusalimului -, de cele mai multe ori, pentru a se desăvîrşi în nevoinţe, Creştinii din toată lumea alegeau să vieţuiască în mici comunităţi în cetăţi sau sate, precum multe Vieţi ale Sfinţilor dau mărturie. Acestea au existat pretutindeni unde s-a propovăduit Evanghelia. De multe ori se istoriseşte prin Vieţile Sfinţilor despre comunităţi unde locuiau împreună cîteva fecioare şi văduve, deşi nici bărbaţii nu sînt trecuţi cu vederea, cu toate că stagiul militar obligatoriu din Imperiul Roman nu le dădea multora posibilitatea de a se dedica vieţii singuratice înainte de 42 de ani. Toate acestea sînt mărturii preţioase despre un monahism care va supravieţui şi se va dezvolta şi după ce primii nevoitori au plecat în pustie; de la aceştia nevoitorii din cetăţi au preluat aşezămintele şi felul de vieţuire şi le-au adaptat obştilor urbane, care continuă să existe şi astăzi.
   Creştinii au fost siliţi să se ascundă în vremea prigoanelor împotriva Bisericii, cu atît mai mult cu cît era vorba de clerici, primii pe care stăpînirea politică păgînă îi căuta pentru a-i face să apostazieze. De multe ori însă, a fost vorba şi de Creştini simpli, care au ales pustia pentru a supravieţui furiei prigonitorilor.
   Unul dintre ei a ajuns celebru prin aceea că nu s-a mai întors în lume după încetarea prigoanei, ci a rămas în pustie şi a trăit multe zeci de ani fără să vadă nici un chip de om. Textul Vieţii Sfîntului Pavel Thiveul, căci despre el vorbim, a fost contrapus încă din veacul IV celui al Vieţii Sfîntului Antonie cel Mare, şi a provocat reacţii foarte ample, de la evlavie şi admiraţie pentru nevoinţele sale, pînă la îndoială şi necredinţă, generate de lipsa informaţiilor istorice şi abundenţa de minuni istorisite de respectivul text. Cred, totuşi, după lecturarea atîtor surse copte ale veacurilor IV-VII, că adevărul ar putea fi undeva la mijloc: Sfîntul Pavel Thiveul a existat cu adevărat, s-a născut la anul ~228, a fugit din faţa prigoanei declanşate de împăratul roman Decius, şi a trăit pînă în anul ~341, cînd a fost întîlnit de Sfîntul Antonie cel Mare nu departe de locul de nevoinţă pe care acesta şi l-a ales. Cu adevărat, pentru a trăi în muntele în care astăzi se află mănăstirea sa era nevoie de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a lucrat semne minunate cu Sfîntul Pavel, însă e foarte cu putinţă ca o parte din cele relatate de Viaţa sa să fie doar rodul fanteziei copţilor, fantezie care de prea multe ori a invalidat aproape orice valoare istorică a multora din documentele importante ale istoriei Creştinismului egyptean.
   Concomitent cu comunităţile monahale primitive apărute mai ales în cetăţi, iar uneori şi în sate, a apărut în rîndul Creştinilor mai rîvnitori nevoia de mai multă linişte, după modelul oferit de Mîntuitorul Iisus Hristos, Care de multe ori se retrăgea în locuri singuratice ca să se roage, şi de Sfinţii Proroci Ilie şi Ioann Botezătorul. Căutarea liniştii şi însingurarea, înjugate cu nevoia de a împlini şi cu fapta cuvîntul de la Luca 14:33 ("fiecare dintre voi care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al Meu"), a dus în scurtă vreme la apariţia "lepădaţilor", care, cel puţin în Egypt, erau recunoscuţi a fi nişte asceţi care au renunţat la toate averile lor şi vieţuiesc în apropierea cetăţilor sau satelor, cîştigîndu-şi cu greu existenţa şi fiind preocupaţi de împlinirea Evangheliei mai mult decît de orice altceva. Termenul în sine a fost destul de discutat şi interpretat în ultimii 20-30 de ani de către cercetătorii monahismului timpuriu, cu atît mai mult cu cît el este atestat şi de către descoperirile papyrologice din Egypt. Profesoara Ewa Wipszycka1, după o analiză amplă a documentelor ce ni s-au păstrat şi care conţin acest termen, concluzionează că este încă cu neputinţă să spunem exact ce vieţuire şi ce statut social aveau aceşti "lepădaţi" în veacul al IV-lea.
   Părintele monahismului (aşa cum îndeobşte este considerat), Sfîntul Antonie cel Mare, a fost unul dintre aceşti "lepădaţi", renunţînd la toate bunurile sale pămînteşti pentru a se desăvîrşi în împlinirea poruncilor Evangheliei. O vreme a trăit în apropierea satului său, sub ascultarea unui bătrîn, iar după aceea, simţind o mai mare nevoie de linişte, a plecat departe de lumea cunoscută lui, alegînd să locuiască într-un fort părăsit nu departe de Nil, care încă există în localitatea numită astăzi Burumbul18. Aici i se alătură primii ucenici, probabil între 306-313, şi tot de aici pleacă pentru a vieţui singur într-un munte aflat la cîteva mile depărtare, care astăzi se numeşte Gabal Tarbul, iar în vechime i se spunea "muntele din afară" al Sfîntului Antonie. Cînd numărul ucenicilor s-a înmulţit şi faima sa a crescut pînă la măsura în care nu şi-a mai putut păstra liniştea de care s-a bucurat la început, Sfîntul Antonie a plecat în "muntele din lăuntru", unde astăzi este mănăstirea sa.