Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Pe calea mea marţi, 17 octombrie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Pe calea mea

o autobiografie (1915-1965)
de Alan Watts
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Pe calea mea Imaginea mare preţ Eu Sunt: 45,00 lei

preţ listă: 47,00 lei

reducere:
2,00 lei (4,26%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Pe calea mea

În acest volum sclipitor şi savuros, Alan Watts îşi consemnează evoluţia spirituală şi filosofică: de la copilul unor conservatori religioşi până la profesorul spiritual neconvenţional care provoacă occidentalii să sfideze convenţiile şi să gândească singuri. Încă de la începutul vieţii sale intelectuale, Watts se dovedeşte a fi un renegat al filosofiei şi un autodidact care a ajuns la budism prin intermediul învăţăturilor lui Christmas Humphreys şi ale lui D.T. Suzuki. Pe calea mea combină în mod inspirat tipul de filosofie neconvenţională a lui Alan Watts şi relatările - adesea pline de umor - despre diverşi guru, celebrităţi şi experienţe cu droguri psihedelice, precum şi observaţiile profunde ale autorului referitoare la cultura occidentală. Astfel, avem privilegiul de a cunoaşte un personaj captivant, care nu s-a temut niciodată să-şi urmeze calea, devenind un exemplu de libertate spirituală.
Cuvânt-înainte ... 5
Prefaţă ... 9
Prolog ... 11

Capitolul 1. Lemnul pietrificat ... 19
Capitolul 2. Tantum religio ... 57
Capitolul 3. Caut adăpost la Buddha ... 75
Capitolul 4. Despre o educaţie (pe jumătate) greşită ... 99
Capitolul 5. Propria mea universitate ... 121
Capitolul 6. Răsare soarele pe cerul Occidentului ... 156
Capitolul 7. Răsucindu-mă după soare ... 183
Capitolul 8. Preotul paradoxal ... 205
Anexă ... 229
Capitolul 9. Interludiu ... 244
Capitolul 10. Călătorie spre marginea lumii ... 262
Capitolul 11. începuturile unei culturi alternative ... 289
Capitolul 12. Alte ipostaze ale sinelui ... 311
Capitolul 13. Breşa ... 336
Capitolul 14. Căutătorii de suflete ... 361
Capitolul 15. Sunetul ploii ... 396

Despre autor ... 429

pag. 68-69

   Unul dintre principalele motive pentru care Biserica Anglicană este vetustă - şi, dacă tot veni vorba, unul dintre motivele prăbuşirii Imperiului Britanic - este că, oricât s-ar fi străduit, copiii nu puteau să o ia în serios. Preotul Bickersteth avea o voce atât de nesigură şi cu o tonalitate atât de fluctuantă, încât aproape că muream de râs, deşi era absolut interzis să râzi în biserică. Preotul Gardner avea o voce răsunătoare, mai ales când citea pasajele biblice în care erau acuzaţi amaleciţii, madianiţii, hiviţii şi periziţii. Preotul Crum, o fiinţă adorabilă şi sfântă, fragilă şi ascetică, un sacerdot-model, în aparenţă, îşi behăia predicile - din care îmi amintesc doar o frază: "După cum spun americanii, este o joacă primejdioasă cu focul, o joacă primejdioasă cu focul!" Preotul Jenkins, un teolog foarte erudit, care mi-a acordat premiul întâi la studii religioase pentru un eseu foarte nonconformist, obişnuia să declame predicile, rugăciunile şi pasajele biblice aproape răstindu-se, în timp ce preotul Helmore bodogănea totul de parcă ar fi avut mereu nasul înfundat.
   În ceea ce-l priveşte pe arhiepiscop, el avea o voce impecabilă, sonoră şi aristocrată, dar nu-mi amintesc nimic din ce spunea, ci numai că era foarte spiritual şi extrem de priceput la conversaţiile de după cină. Când m-am dus prima oară la Canterbury, decan era G.K.A. Bell, devenit ulterior Episcop de Chichester. Despre el sau despre unul dintre predecesorii lui din vremuri mai vechi s-a scris:
   Era o tânără în Chichester
   A cărei frumuseţe mişca şi sfinţii-n sinaxar.
   într-o dimineaţă, la sfânta liturghie
   Domnişoara cea nurlie
   Stârni zaveră-n pantalonii episcopali.


   Dar este adevărat că Episcopul Bell a remarcat - iar remarca a devenit faimoasă - că preoţimea este precum bălegarul: foarte folositoare când îşi vede de treabă, risipită prin toate colţurile ţării, dar când se adună grămadă într-un singur loc, începe să pută.
   I-a succedat faimosul Hewlett Johnson, Decanul Roşu (imaginaţi-vă un George Washington foarte înalt şi chel), care vorbea cu voce joasă, tuşea mereu pentru a-şi curăţa gâtlejul şi care a trăit mult după vârsta de nouăzeci de ani, continuând să agaseze Biserica. El şi, mai târziu, Părintele Grieg Taber de la acea scandaloasă biserică Anglo-Catolică Saint Mary din New York, m-au învăţat fundamentele ritualului bisericesc, domeniu în care mă consider o autoritate. Am slujit chiar ca maestru de ceremonii la o Liturghie pontificală Solemnă, săvârşită de pe tron. În calitatea sa de Anglo-Catolic, el a reformat stilul serviciilor divine din catedrală şi, printre altele, ne-a învăţat să păşim în procesiune aşa cum trebuie - nu mărşăluind şi legănându-ne într-un şir strâns, ci străbătând spaţiul cu blândeţe, cam la doi metri distanţă unul de altul. Am făcut parte odată dintr-un mic grup de băieţi invitaţi să cineze la conacul lui splendid, unde ne-a vorbit despre aventurile lui din China şi, lipsit de orice stinghereală, ne-a explicat deliciile modului său de viaţă. De exemplu, dormea pe un pat pliabil, sub cerul liber, în vârful turnului Deanery, retrăgându-se sub porticul casei scărilor când ploua, şi lucra stând în picioare la un birou înalt din biblioteca lui cu lambriuri albe, unde îşi lua micul dejun compus din fructe şi cereale speciale pentru o nutriţie sănătoasă.
   Cu toate acestea, prezenţa cea mai benefică şi mai simpatică dintre toţi aceşti preoţi de la Canterbury era Trelawney Ashton-Gwatkin, preot paroh al bucolicei parohii Bishopsbourne, situată puţin mai la sud de Canterbury, unde se ajungea trecând printr-o moşie întinsă, cu un conac roşu în stil post-baroc, hectare de iarbă şi arbori atât de depărtaţi unii de ceilalţi, încât creşteau până la înălţimea lor firească, având uneori pe crengi tot atâtea păsări cântătoare câte frunze. Duminica mă repezeam cu bicicleta pentru a lua prânzul acasă la paroh, în compania celor doi fraţi Ford-Kelsey, care îmi făcuseră cunoştinţă cu el, ajungând în acest sătuc pierdut printre dealuri cu biserica lui străveche şi somptuoasa lui casă parohială. Căci bunul preot era un om avut. El şi blânda lui soţie, foarte săritoare şi sfrijită, îngrijeau două biblioteci separate, unde se înghesuiau atâtea cărţi în ediţii bibliofile şi atâtea incunabule, încât erau îngrămădite pe fiecare masă.

pag. 68-69

   Unul dintre principalele motive pentru care Biserica Anglicană este vetustă - şi, dacă tot veni vorba, unul dintre motivele prăbuşirii Imperiului Britanic - este că, oricât s-ar fi străduit, copiii nu puteau să o ia în serios. Preotul Bickersteth avea o voce atât de nesigură şi cu o tonalitate atât de fluctuantă, încât aproape că muream de râs, deşi era absolut interzis să râzi în biserică. Preotul Gardner avea o voce răsunătoare, mai ales când citea pasajele biblice în care erau acuzaţi amaleciţii, madianiţii, hiviţii şi periziţii. Preotul Crum, o fiinţă adorabilă şi sfântă, fragilă şi ascetică, un sacerdot-model, în aparenţă, îşi behăia predicile - din care îmi amintesc doar o frază: "După cum spun americanii, este o joacă primejdioasă cu focul, o joacă primejdioasă cu focul!" Preotul Jenkins, un teolog foarte erudit, care mi-a acordat premiul întâi la studii religioase pentru un eseu foarte nonconformist, obişnuia să declame predicile, rugăciunile şi pasajele biblice aproape răstindu-se, în timp ce preotul Helmore bodogănea totul de parcă ar fi avut mereu nasul înfundat.
   În ceea ce-l priveşte pe arhiepiscop, el avea o voce impecabilă, sonoră şi aristocrată, dar nu-mi amintesc nimic din ce spunea, ci numai că era foarte spiritual şi extrem de priceput la conversaţiile de după cină. Când m-am dus prima oară la Canterbury, decan era G.K.A. Bell, devenit ulterior Episcop de Chichester. Despre el sau despre unul dintre predecesorii lui din vremuri mai vechi s-a scris:
   Era o tânără în Chichester
   A cărei frumuseţe mişca şi sfinţii-n sinaxar.
   într-o dimineaţă, la sfânta liturghie
   Domnişoara cea nurlie
   Stârni zaveră-n pantalonii episcopali.


   Dar este adevărat că Episcopul Bell a remarcat - iar remarca a devenit faimoasă - că preoţimea este precum bălegarul: foarte folositoare când îşi vede de treabă, risipită prin toate colţurile ţării, dar când se adună grămadă într-un singur loc, începe să pută.
   I-a succedat faimosul Hewlett Johnson, Decanul Roşu (imaginaţi-vă un George Washington foarte înalt şi chel), care vorbea cu voce joasă, tuşea mereu pentru a-şi curăţa gâtlejul şi care a trăit mult după vârsta de nouăzeci de ani, continuând să agaseze Biserica. El şi, mai târziu, Părintele Grieg Taber de la acea scandaloasă biserică Anglo-Catolică Saint Mary din New York, m-au învăţat fundamentele ritualului bisericesc, domeniu în care mă consider o autoritate. Am slujit chiar ca maestru de ceremonii la o Liturghie pontificală Solemnă, săvârşită de pe tron. În calitatea sa de Anglo-Catolic, el a reformat stilul serviciilor divine din catedrală şi, printre altele, ne-a învăţat să păşim în procesiune aşa cum trebuie - nu mărşăluind şi legănându-ne într-un şir strâns, ci străbătând spaţiul cu blândeţe, cam la doi metri distanţă unul de altul. Am făcut parte odată dintr-un mic grup de băieţi invitaţi să cineze la conacul lui splendid, unde ne-a vorbit despre aventurile lui din China şi, lipsit de orice stinghereală, ne-a explicat deliciile modului său de viaţă. De exemplu, dormea pe un pat pliabil, sub cerul liber, în vârful turnului Deanery, retrăgându-se sub porticul casei scărilor când ploua, şi lucra stând în picioare la un birou înalt din biblioteca lui cu lambriuri albe, unde îşi lua micul dejun compus din fructe şi cereale speciale pentru o nutriţie sănătoasă.
   Cu toate acestea, prezenţa cea mai benefică şi mai simpatică dintre toţi aceşti preoţi de la Canterbury era Trelawney Ashton-Gwatkin, preot paroh al bucolicei parohii Bishopsbourne, situată puţin mai la sud de Canterbury, unde se ajungea trecând printr-o moşie întinsă, cu un conac roşu în stil post-baroc, hectare de iarbă şi arbori atât de depărtaţi unii de ceilalţi, încât creşteau până la înălţimea lor firească, având uneori pe crengi tot atâtea păsări cântătoare câte frunze. Duminica mă repezeam cu bicicleta pentru a lua prânzul acasă la paroh, în compania celor doi fraţi Ford-Kelsey, care îmi făcuseră cunoştinţă cu el, ajungând în acest sătuc pierdut printre dealuri cu biserica lui străveche şi somptuoasa lui casă parohială. Căci bunul preot era un om avut. El şi blânda lui soţie, foarte săritoare şi sfrijită, îngrijeau două biblioteci separate, unde se înghesuiau atâtea cărţi în ediţii bibliofile şi atâtea incunabule, încât erau îngrămădite pe fiecare masă.

pag. 156-157

   Capitolul 6

   RĂSARE SOARELE PE CERUL OCCIDENTULUI


   PENTRU A vedea răsăritul soarelui într-o zi senină, trebuie să privim spre apus. Pe coasta Pacificului, puţin mai la sud de Big Sur, există nu loc cunoscut drept Willow Creek, unde un râuleţ izvorât din munţi se varsă în ocean. Mă aflam acolo într-o dimineaţă devreme, când se ridica o ceaţă subţire şi albă, dezvăluind cerul vestic luminat din plin de soarele ce răsărea -un cer îndepărtat şi adânc, o transparenţă clară şi albastră, mărginită deasupra doar de câţiva nori cu fundul plat, însă dincolo de orizont. Într-un asemenea cer, minţile se dilată fără a căuta sau a vizualiza cu adevărat ceva în depărtare, de exemplu, ca în Insulele din Marea de Sud sau ca pe coasta Chinei. Simultan, omul porneşte spre exterior şi stă locului. Priveliştea este de aici, iar în Hawaii este încă noapte. Şi totuşi un asemenea cer este ca boarea verde a mugurilor ce îmbobocesc primăvara prin păduri, când aproape că este un păcat să te gândeşti că se va transforma în frunzişul dens al verii. După cum spune maestrul zen Dogen, primăvara nu devine vară: există primăvară, iar apoi vară. Tot astfel, lemnul de foc nu devine cenuşă, nici trupul viu, cadavru. Iată cum apare realitatea celui care ştie că doar prezentul este real.
   Aşa era cerul pe care l-am văzut în timp ce traversam Atlanticul în drum spre New York, şi din nou între Steamboat Springs în Colorado şi munţii Wasatch din Utah. Aşa era cerul în valea Ojai din California, în timp ce mă strecuram dintr-un sac de dormit, printre portocali, moşmoni japonezi şi Citrus Paradisi pentru a vedea profilându-se pe cerul acela o casă albă în stil spaniol, aflată pe un deal, printre o mulţime de chiparoşi conici. Se întâmplă ceva în plexul solar, ceva ce nu este tocmai fiorul speranţei, ci sentimentul acesta (modific puţin cuvintele lui Wordsworth): "Bine este acum să fii viu, iar să fii tânăr este chiar paradisul". Probabil că încă sunt tânăr, căci mă cuprinde acelaşi sentiment dimineaţa devreme, când privesc Valea Frank de la terasa acestei cabane până la creasta verde ce ascunde Pacificul.
   Tot astfel, dacă vrei să vezi asfinţitul, priveşte spre est. Acele ceruri roşii, aurii şi purpurii au devenit clişee întâlnite în fotografiile de pe mai toate cărţile poştale ilustrate; şi mă întorc mai curând la albastrul indigo care anunţă apropierea nopţii cu câteva stele ce îşi înving timiditatea şi merg să lumineze blând o noapte bună. Atunci este cel mai potrivit moment să vezi turnurile din Manhattan toamna (când am locuit pentru prima dată acolo), imediat după asfinţit: mii de dreptunghiuri strălucitoare înşiruite în coloane înalte, un mozaic de ţigle aurii pe fondul unui albastru pronunţat, dar luminos. I se spune ora vrăjită. Euforia plecării de la birou pentru a bea primul cocktail al serii, fără să-ţi pese de mahmureala care te aşteaptă a doua zi dimineaţa. Priveşte asfinţitul dinspre capătul sudic al Central Park, unde strat după strat de camere de hotel, cu luminile care tocmai s-au aprins, plutesc spre cer, cu cocktailuri şi cine în curs de pregătire.
   Eleanor şi cu mine ne-am mutat într-un apartament învecinat celui în care locuia Ruth, la un etaj superior al Hotelului Park Crescent, la intersecţia Străzii 87 cu Riverside Drive, cu vedere spre fluviul Hudson, chiar în mijlocul cartierului evreiesc - care mişuna de refugiaţi din Germania. Aproape de noi, pe Broadway, era magazinul de delicatese şi restaurantul Tip Toe Inn, unde se puteau mânca murături kosher cu mărar, nisetru afumat, prăjitură cu brânză, file de somon în saramură, peşte umplut şi borş. Drogheria din vecinătate vindea costiţe excelente la 45 de cenţi, iar vânzătorul îmi alcătuia amestecuri compuse de mine: îngheţată de vanilie cu fulgi de caramel, cu...

pag. 294-295

   ...folosind în schimb ritmuri fluide şi imprevizibile pe care fiica mea, Ann, le poate urma de parcă ar fi propria-mi umbră. În formule demilitarizate, incantaţiile vocale, cântatul la flaut sau la tobe sunt forme naturale de meditaţie yoga, căci ele liniştesc sporovăială hipnotică a gândurilor, oferindu-ţi prilejul de a simţi nemijlocit shabda - energia sau vibraţia fundamentală a universului. Iată de ce cântul gregorian, de exemplu, lasă senzaţia de veşnicie, senzaţie cu totul absentă din stilurile cu ritmuri fixe.
   Spun toate acestea pentru a sugera modul în care activam la Academia de Studii Asiatice, dorind să iniţiez ceva care - bazat în special pe Lao-tzu şi Chuang-tzu - să contrabalanseze, să fie mai isteţ, să îndulcească şi să domolească ritmul de viaţă marţial, de marş mecanizat în doi timpi şi zimţat precum un ferăstrău - ritm care huruie prin lume cel puţin de când legionarii lui Cezar au plecat mărşăluind din Roma. Culturile, religiile şi atitudinile politice au ritmuri caracteristice, care trebuie observate şi studiate atent, la fel cum doctorul ia pulsul sau ascultă bătăile inimii. Când preşedintele Eisenhower ne-a avertizat, spunându-ne să fim cu ochii pe "complexul militar-industrial", el simţea cu siguranţă că viaţa este periclitată de acest ritm care mărşăluieşte mecanic, care smuceşte, fracturează şi întrerupe tot ce este organic, oceanic şi vegetativ, ritm adoptat de oamenii care nu îşi dau seama că planeta Pământ este menită pentru toate creaturile ei, nu doar pentru fiinţele umane. Ştiam că nu puteam predica împotriva acestui ritm, deoarece, stilistic vorbind, predica este şi ea la fel de bombastică; mai degrabă, trebuia să-mi sugerez mesajul, ca şi Orfeu, printr-o altfel de muzică.
   Din cauza legăturilor sale cu spiritul samurailor - banzai - bushido -, zenul nu părea să fie cel mai potrivit aliat pentru intenţiile mele. Dar am învăţat de la D.T. Suzuki, de la Sokeian şi, mai târziu, de la Sabro Hasegawa că zenul este în esenţă taoism - un stil de viaţă ca o curgere de apă - şi că acesta a încercat să-i îmblânzească pe tâlharii samurai demonstrându-le că desăvârşirea supremă în mânuirea spadei şi a arcului este să te duelezi fără sabie şi să tragi fără săgeată. Altfel spus, dacă practici scrima, trasul cu arcul sau judo urmând metodele zen, dobândirea adevăratei măiestrii te duce într-o stare de conştiinţă unde te-ai eliberat de dorinţa egocentrică într-o asemenea măsură, încât războiul nu mai are niciun rost. Tocmai asta i s-a întâmplat marelui spadasin Miyamoto Musashi, sub călăuzirea preotului zen Takuan.
   În toamna anului 1952, Academia de Studii Asiatice a rămas fără fonduri. Îngerul nostru păzitor care se ocupa de finanţare a avut ghinion în afaceri şi nu ne-a putut plăti salariile. Spiegelberg a demisionat din funcţia de director, reluându-şi postul de profesor cu normă întreagă la Stanford. Dar eu, neavând altceva de făcut, am hotărât că Academia era o aventură prea interesantă pentru a fi abandonată şi, cum nu se oferea altcineva, am devenit administratorul ei. La vremea respectivă, Academia îşi mutase deja sediul din cartierul comercial într-o veche şi splendidă vilă pe Broadway Street, în cartierul Pacific Heights, de unde puteam vedea podul Golden Gate, dealurile de la Marin şi insula Angel. De atunci şi până în toamna lui 1956, am reuşit să menţin în viaţă acest proiect straniu şi incitant, fiind ajutat şi de un corp profesoral multirasial şi foarte înzestrat - deşi disperat -, precum şi de un mănunchi de studenţi al căror devotament era uimitor.
   Am spus deja cât de mult mă stimulau intelectual Leo Johnson şi Pierre Grimes. Ajutorul venea şi în moduri cât se poate de pragmatice şi materiale: mai întâi de la secretara mea, Lois Thille, o fată înaltă, maiestuoasă şi plină de umor, care muncea pentru un salariu foarte modest, fiind, ca orice catolică nepracticantă, întru totul fascinată de trăsnaia spirituală la care ne dedam.Trei studenţi se ocupau de curăţenia clădirii, de aprovizionare şi de reparaţiile mai serioase, ţinându-i la distanţă pe funcţionarii primăriei, care bănuiau că suntem o comunitate rău famată care încalcă normele de construcţie şi de igienă. Crist Lovdjieff, cel pe care Eldridge Cleaver avea să îl numească mai târziu "Sfântul din San Quentin", în cartea Soulon Ice, era şi este încă o persoană fundamental sfântă, şi folosesc acest cuvânt în sensul său propriu pentru a desemna nu atât corectitudinea morală, ci o anumită devoţiune, o anumită simplitate şi sinceritate care te pot speria puţin. Ulterior, Cris a predat la "secţia...

pag. 412-413

   Călătoria de o oră cu trenul, spre munţii din regiunea Wakayama, la est de Osaka, seamănă cu o călătorie printr-un peisaj desenat pe lungile suluri orizontale numite makemono şi pe care le rulezi şi le derulezi în timp ce parcurgi desenul cu privirea. Traversezi lanţuri de dealuri tot mai înalte şi dens împădurite, sub păduri sunt sute de câmpuri terasate, cu forme sinuoase, urmând contururile povârnişurilor, câmpuri multicolore datorită diferitelor plantaţii de ceai, orez, mei, ridichi, ceapă şi fasole. Satele, fermele şi templele se întrezăresc pentru o clipă dintre dealuri, având ţigle albastru-cenuşii şi "aparţinând" peisajului în aceeaşi măsură ca şi copacii, deoarece vechea civilizaţie nonindustrială a Japoniei consideră munca umană una dintre multele lucrări ale naturii. La capătul liniei se află Muntele Koya, unde, la o înălţime de peste nouă sute de metri şi cu o mie de ani în urmă, călugărul Kobo Daishi a înfiinţat un complex de temple în mijlocul unei păduri cu imenşi arbori de sequoia japonezi, cunoscuţi sub numele cryptometria.
   Mă gândesc la Koya-san aşa cum mă gândesc la Big Sur; e mai bine să nu-ţi strici impresia despre locul acela locuind acolo, deoarece astfel el rămâne pentru mine un sanctuar arhetipal, care îmi place atât de mult tocmai pentru că nu îl iau în posesie şi nu pătrund pe teritoriul lui. Nu este vorba despre o simplă iluzie romantică, căci, dacă ar fi aşa, toate imaginile văzute de la distanţă ar fi false şi niciun chip nu ar putea fi văzut cum trebuie decât sub microscop. Privit de la o distanţă psihologică potrivită, Koya-san este un Tărâm Fermecat, tot aşa cum dealurile din depărtare sunt într-adevăr albastre. Deci atât locurile, cât şi oamenii ar trebui respectaţi şi savuraţi fără a fi examinaţi prea îndeaproape, cu o atitudine vulgară, intruzivă şi deranjantă. Aici se practică budismul Shingon, o ramură mai apropiată de Vajrayana, budismul ritualist şi magic din Tibet, aşa că aici, mai mult decât oriunde altundeva, mă îndurerează presupusul caracter contrafăcut al religiei asiatice. Desigur, se ştie că majoritatea preoţilor fac gesturile rituale fără să le cunoască semnificaţia, că tinerii seminarişti se mulţumesc să calce supuşi pe urmele taţilor şi că, din raţiuni economice, acest templu este menit să fie în acelaşi timp o capcană pentru turişti şi o morgă. Dar trec cu vederea intenţionat toate aceste lucruri.
   Sediul nostru este un templu situat nu departe de gară, şi totuşi înconjurat de pădure. Clădirile împrejmuiesc o grădină cu dealuri miniaturale, pini, stânci şi bazine, iar camerele sunt separate de paravane aurii pictate cu arbori de bambus şi tigri. În tenebroasa sală a altarului, imaginea principală este cea a lui Fudo Bosatsu, acel Bodhisattva de Foc al Inteligenţei Neclintite, tronând asupra unui imens şir de mese memoriale, imagini inferioare, gonguri, tobe, vase şi nenumărate obiecte rituale pentru care nu există nume în limba engleză. Deoarece suntem aici cu un grup de studenţi de-ai mei, preotul ne permite să folosim acest loc pentru meditaţia din zori, iar uneori unul dintre ajutoarele lui ni se alătură pentru a celebra goma, sau Ceremonia Focului, în cinstea lui Fudo, care este o formă foarte rafinată de magie rituală. Desigur, noi nu o înţelegem - şi, probabil, nici preotul -, dar trebuie să recunosc că sunt pur şi simplu fermecat de aceste misterii budiste, la fel cum oamenii sunt fermecaţi de trăsăturile unei femei frumoase ori de stilul muzicianului favorit. Nu adopt faţă de ele o dispoziţie pioasă, ca bătrânicile cumsecade, deoarece cred că aceste ceremonii sunt o manifestare a sărbătorii cosmice, iar eu nu pot fi niciodată pios în sensul acelei seriozităţi care te face să-ţi pleci ochii. Dar nu le privesc nici ca un specialist erudit, căci am suficientă pregătire în ceea ce priveşte budismul pentru a şti când mă va plictisi restul ceremoniei, şi bănuiesc uneori că adoptarea acestei atitudini de erudit este un pretext neconvingător pentru a face un lucru care îţi place, fără vreun motiv întemeiat.
   În acel mic templu există un imens gong de bronz, în formă de bol, iar acolo, în mirosul ofrandelor parfumate şi la lumina plăpândă a lămpilor, îmi place să-i stârnesc glasul amplu şi profund, îngăduind vocii mele să i se alăture, pentru a intona silabele man-trice OM-MA-NI-PA-DME-HUM. Dacă aş îndrăzi, aş ţine-o aşa câteva ore, dar aş fi considerat pios sau nebun. Or, mie îmi place pur şi simplu activitatea asta. Pe de altă parte, budismul Shingon nu seamănă deloc cu alte forme ale budismului, deoarece principalul său obiect de veneraţie nu este Buddha istoric, Gautama, ci...

  • cartea a apărut în septembrie 2017 la editura Herald, în cadrul colecţiei Alan Watts
  • traducător: Marian Stan
  • Titlu original: In My Own Way. An Autobiography (1915-1965)
  • cartea cuprinde 432 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.335 kg
  • ISBN: 978-973-111-656-3
  • cartea a fost vizualizată de 259 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi de acelaşi autor cu "Pe calea mea"
carţi din acelaşi domeniu cu "Pe calea mea"
(psihologie > dezvoltare personală)
derulare
Manualul stimei de sine
Manualul stimei de sine
(dezvoltare personală)
Frica
Frica
(dezvoltare personală)
Sunt aici acum
Sunt aici acum
(dezvoltare personală)
Puterea autosugestiei
Puterea autosugestiei
(dezvoltare personală)
Iubesc să fiu femeie
Iubesc să fiu femeie
(dezvoltare personală)
Călători prin rânduiala divină
Călători prin rânduiala divină
(dezvoltare personală, general)
Cultivarea lucidităţii
Cultivarea lucidităţii
(dezvoltare personală)
Gândeşte ca un milionar
Gândeşte ca un milionar
(dezvoltare personală)
Lasermind
Lasermind
(dezvoltare personală)
Iubirea, dincolo de luna de miere…
Iubirea, dincolo de luna de miere…
(cuplu, dezvoltare personală)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare marţi, 17 octombrie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar