Prinsă la mijloc

   În final, i-am spus pe un ton oarecare, ca şi cum nu era ceva foarte important: "Ştii, când am făcut baie cu fetele, am găsit un nodul la unul din sâni." În timp ce vorbeam, am continuat să îmi ating locul respectiv, aşa cum procedăm cu toţii atunci când ne-am scos un, dinte sau când avem o bătătură, rămânând de fiecare dată surprinşi atunci când simţim din nou lipsa dintelui sau mica umflă tură. "Este tare ca piatra. Nu ţi-ar veni să crezi dacă ai fi de faţă."
  I-am spus că am fost la Emily şi ce mi-a comunicat aceasta: că nu era deloc bine că nodului era tare, dar că putea fi extirpat, şi că la femeile tinere astfel de noduli tind să se dovedească în final chisturi.
   "Foarte bine, mi-a răspuns soţul meu, care este un bărbat raţional. Oricum, nimeni în familia ta nu a avut cancer la sân, aşa că este puţin probabil să ai tu. Mâine sau poimâine ai să-ţi faci o mamografie şi vom putea fi siguri." Nu părea să fie deloc îngrijorat. "Cu siguranţă, este un chist", a încheiat el. Câteva minute mai târziu, am închis telefonul, părând amândoi foarte optimişti.
   Rămasă singură în cameră, nu m-am mai simţit însă deloc atât de sigură pe mine. Urechile îmi ţiuiau. Ca să pot adormi, am citit un articol lung dintr-un număr vechi de zece ani al revistei National Geographic referitor la uraganul Andrew care a lovit Florida. Pe copertă apărea un soldat murdar şi ars de soare din marina militară care ţinea în braţe un bebeluş rămas orfan. Autorul articolului scria că în decursul celor zece zile în care a făcut ravagii, furtuna iniţială s-a transformat într-o furtună tropicală, după care şi-a arătat adevărata faţă, transformându-se într-un uragan devastator. Un reporter de la televiziunea locală pe nume Bryan Norcross a transmis în direct timp de 22 de ore fără întrerupere, "încercând să le ridice moralul telespectatorilor care trăiau cele mai oribile ore din viaţa lor şi învăţându-i cum să găsească cele mai sigure locuri din casele lor pentru a se adăposti." De obicei nu rezist să citesc mai mult de două pagini seara înainte de culcare, dar de această dată am continuat să citesc articolul până când l-am terminat. Trebuia să parcurg întregul traseu, de la panică la muncă asiduă şi apoi la renaştere. Simţeam nevoia să ajung la...

   Nimeni nu ajunge să lucreze întâmplător la oncologie, aşa cum se poate întâmpla în domeniul bancar sau în cel al asigurărilor. De aceea, mi-am propus să aflu mai multe despre Catherine: de ce se află aici şi cât de mult ne înţelege pe noi, pacienţii? În plus, îmi doream să îi devin simpatică, la fel ca elevii care se dau bine pe lângă profesoară ca să obţină un loc mai bun în clasă. Îmi doream să verifice de două ori punga cu medicamentele pe care mi le administra şi să îmi înfigă acele cu blândeţe.
   "Ai copii?" am întrebat-o. De fapt, doream să îi spun că eu am. Am două fetiţe care au nevoie de mine pe termen lung. "Trei, mi-a răspuns ea. Doi băieţi şi o fetiţă. Tu?" După conversaţia obişnuită între mame despre copiii lor, în care acestea povestesc cât de greu este, dar cât de mult te schimbă experienţa maternă, am întrebat-o pe Catherine cum a ajuns să lucreze în acest loc. Mi-a răspuns că şi-a dorit întotdeauna să fie asistentă medicală. Am întrebat-o dacă şi mama ei a fost asistentă. Mi-a răspuns că nu. După o scurtă pauză, mi-a spus că mama ei a fost pacientă. Am întrebat-o dacă a avut cancer. Mi-a confirmat din cap. Am întrebat-o dacă a avut cancer la sân. A dat din nou din cap, în timp ce privea în tăcere curgerea Citoxanului prin tubul perfuziei. Am întrebat-o dacă a avut parte de un tratament corespunzător. Mi-a răspuns că mama ei a murit pe când ea avea doar şase ani. Am exclamat: "O, Doamne", după care am întrebat-o cum s-a descurcat tatăl ei. Mi-a răspuns că acesta a murit după un an şi jumătate. în tot acest timp, a continuat să mă supravegheze pentru a vedea dacă nu fac vreo reacţie alergică la medicamentul administrat. Am întrebat-o cine a avut grijă de ea în anii care au urmat. Mi-a răspuns că a fost crescută de mătuşa ei, împreună cu fratele şi sora sa. Am întrebat-o dacă vreunul din cei doi a avut cancer. Mi-a răspuns că nu, după care şi-a scos mănuşile care o protejau de medicament, iar pe mine de o eventuală infecţie. Am întrebat-o dacă şi-a făcut testul pentru a vedea dacă a moştenit gena cancerului la sân de la mama ei, care aproape că garantează apariţia acestei boli. A scuturat din cap: "Nu doresc să ştiu." A adăugat că i se pare ciudat că discutăm de aceste lucruri, întrucât nimeni din cei de la clinică nu ştia de mama ei. Niciuna din colegele ei nu ştia că prezenţa ei în această clinică şi blândeţea de care dădea dovadă se datorau unei femei de care aproape că nu îşi mai aducea aminte, care a murit cu 30 de ani în urmă.
   "Bun, ţi-am programat transfuzia, mi-a spus Catherine, tastând nişte numere pe calculatorul aparatului. Citoxanul îţi va fi administrat timp de două ore şi jumătate. Dacă trebuie să foloseşti toaleta în acest interval de timp, poţi să deconectezi aparatul şi poţi trage după tine transfuzia. Aceasta trece automat pe baterii."
   "Am înţeles", i-am răspuns.
   "Îţi este suficient de cald? Avem pături de rezervă, dacă doreşti. De asemenea, avem ceai, sucuri şi biscuiţi graham."
   Mi-aş fi dorit să ronţăi ceva, dar şi să dorm, în acelaşi timp. Catherine ştia cum să îşi dozeze perfect vocea atunci când vorbea cu pacientele sale. Era precisă în ceea ce spunea şi vorbea cu respect, chiar dacă o făcea din rutină. Şi lui Edward i s-a părut simpatică. După ce Catherine a ieşit din salon, ne-am felicitat reciproc pentru că am nimerit la o astfel de asistentă. Edward mi-a spus că dacă doresc, va discuta la recepţie ca să se asigure că nu voi avea niciodată parte de o altă asistentă decât de ea.
   "Absolut", i-am răspuns eu.
   Edward şi-a scos revista, iar eu am început să citesc ultima carte a lui David Sedaris. Din când în când, citeam fiecare cu voce tare câte un rând mai interesant, întrerupându-i astfel celuilalt lectura.
   între două pagini, mă uitam la femeia din patul alăturat. Părea venită la oraş direct de la ferma ei din centrul Californiei. Nu am văzut niciodată pantofi ca ai ei în oraşul nostru. Perfuzia ei era foarte mare. Trebuia să aştepte ore întregi ca să îi fie administrată. Când şi când mă privea zâmbind, ca şi cum ar fi dorit să vorbim, la fel cum procedează oamenii atunci când călătoresc cu avionul. Avea pielea palidă, deşi eram în plin august, iar pleoapele ei nu mai aveau gene. în mod evident, era o pacientă regulată a clinicii. Poate că ştia ceva în plus faţă de mine, cum ar fi nişte remedii împotriva greţii, sau poate că dorea să îmi împărtăşească vreun remediu secret, cum ar fi laptele de soia, sau pur şi simplu rugăciunile adresate lui Iisus.
   "Este prima ta zi?" m-a întrebat ea, după o lungă ezitare.

   ...trebăluia, schimbând feţele de pernă şi aşternuturile. Copiii ei se jucau prin praf şi ţipau. M-am întrebat, privind munţii din zare, dacă aceşti copii vor vedea vreodată oceanul. Şi l-ar fi putut măcar imagina? Oare cum s-ar fi descurcat dacă ar fi ajuns la un spectacol de striptease în Las Vegas sau într-un centru de informatică? Cum le-aş fi putut descrie Nepalul părinţilor mei? Poate că aşa era normal: să călătoresc prin locuri şi să fac lucruri pe care părinţii mei nu şi le-ar fi putut imagina sau înţelege niciodată. Poate că de aceea ajung copiii să îşi considere părinţii depăşiţi şi învechiţi.
   La orice oră ai fi ajuns la casele de oaspeţi de pe traseu, cina era întotdeauna servită la 7:00. Lemnul era greu de procurat, aşa că bucătarul aştepta ca toată lumea să se strângă înainte de a pune apa la fiert pentru a prepara dalb hat, adică nişte legume cu linte. în continuare, ne aşezam cu toţii în jurul aceleiaşi mese, pe aceeaşi bancă, întinzându-ne picioarele în faţă. Sub masă era aşezat un făraş cu tăciuni aprinşi, pentru a ne încălzi. Pătura care era aşezată pe masă şi care cobora până jos menţinea căldura în interior şi ne făcea să ne simţim apropiaţi unii de ceilalţi. După cină, cineva aprindea o pipă (uneori un şerpaş, alteori un turist) pe care ne-o treceam de la unii la ceilalţi, după care discutam despre politică, despre mediu sau despre societatea de consum, în timp ce beam ceai din nişte căni din metal. Priveliştea încântătoare şi nenumăratele accente pe care le-am auzit au avut un asemenea efect asupra mea încât după câteva săptămâni aş fi fost dispusă să accept orice.
   La jumătatea drumului către Annapurna, m-am aşezat să iau micul dejun lângă o nemţoaică bălaie pe nume Sabine, însoţită de fiul ei în vârstă de trei ani, Peter. În timp ce copilul se juca cu oul lui fiert moale, Sabine mi-a explicat că era la a treia excursie în Nepal. De obicei rămânea în Katmandu, unde studia budismul, dar de data aceasta a preferat să îi arate fiului ei Himalaya.
   "Nu ştiu prea multe despre budism, i-am spus eu, în timp ce îi zâmbeam lui Peter. Ştiu doar că este bazat pe patru adevăruri. Aşa este?"
   Primul adevăr, mi-a explicat Sabine, era că suferinţa este absolut inevitabilă, întrucât fericirea nu poate rezista în faţa bătrâneţii, bolii şi morţii. Mi s-a părut corect, chiar dacă la vârsta de 29 de ani nu eram încă familiarizată cu bătrâneţea, cu boala şi cu moartea.
   Al doilea adevăr era că suferinţa este cauzată de dorinţa noastră de a ne bucura de plăcere şi de a evita neplăcerea.
   "Aici sunt de acord, am spus eu. Deci, ce trebuie să facem? Să nu ne mai dorim diferite plăceri şi să nu mai evităm neplăcerile?"
   "Cam aşa ceva. Aici intervine al treilea adevăr, care spune că suferinţa nu poate dispărea decât atunci când renunţăm la toate dorinţele noastre. Altfel spus, atunci când ne transcendem ataşamentele."
   După ce am trăit opt ani dintr-un salariu minim, am asigurat-o eu, ataşamentele mele nu erau foarte mari.
   Sabine a zâmbit condescendent, după care mi-a spus: "Nu este vorba doar de ataşamentele materiale, ci de toate ataşamentele, inclusiv de cele faţă de diferite idei, persoane, obiective sau slujbe."
   "Inclusiv faţă de persoane?"
   "Da, inclusiv faţă de persoane."
   Eu una mă simţeam mândră de ataşamentele mele faţă de diferite persoane, cum ar fi părinţii mei, Tracy Tuttle, Booker şi GT. Eram de acord să nu devin ataşată de diferite obiecte, dar de persoane? La urma urmelor, ce rost ar mai avea viaţa fără aceste ataşamente? Noi suntem una cu ataşamentele noastre.
   "Nu înţeleg. De pildă, să îl luăm pe tata. Ar trebui să nu fiu ataşată de el?"
   "Ataşamentul este forţa cauzală care pune în mişcare roata suferinţei. Este imposibil să eviţi suferinţa atât timp cât nu vei renunţa la ataşamentele tale."
   "Oh!"
   "În acest caz, este limpede că voi avea ceva de suferit, m-am gândit eu. De fapt, chiar optez pentru suferinţă."

   "Bine, dar ai deja două fete frumoase", mi-a spus el, reamintindu-mi de prima noastră consultaţie, când i-am arătat fotografiile cu fetele mele, de care eram atât de mândră.
   Cine i-ar spune: "Bine, dar ai nouă degete minunate" unui om care tocmai şi-a pierdut degetul mare? Poate cel mult un om care are doar opt degete. În caz contrar, mi s-ar părea o dovadă de lipsă de bun simţ.
   Edward se simţea mai degrabă uşurat. Din punctul lui de vedere, "suprimarea funcţiei ovariene" nu însemna altceva decât o manieră de a mă menţine în siguranţă, un procent în minus în ceea ce privea riscul de a mă îmbolnăvi din nou. Ce ştia el? Edward nu are decât o soră şi o sumedenie de veri. De aceea, nu are habar ce muzică minunată reprezintă zgomotul asurzitor făcut de o liotă de copii. Nu ştie ce înseamnă să iei fiecare masă punând tacâmuri pentru cinci sau şase oameni, să speli vasele şi să faci curat după ei, să simţi că cineva te prinde de umeri şi îţi face un masaj, fără să îţi doreşti să ştii cine este, întrucât eşti conştient că toţi ar face acest lucru cu dragoste. Nu ştie ce înseamnă să participi la un meci de lacrosse în Baltimore şi să ocupi un rând întreg numai cu membrii familiei tale, cu fraţii, părinţii, unchii, mătuşile şi verii tăi, care creează împreună un câmp magnetic atât de intens încât aproape că îl poţi vedea.
   Pentru prima dată de când am fost diagnosticată, am simţit că mă prăbuşesc psihic. Am plâns tot drumul înapoi către casă.
   "Cu asta mă aleg după patru luni de chimioterapie? Asta este marea răsplată care mă aşteaptă pentru tot acel chin? De necrezut! Pur şi simplu, nu-mi vine să cred. Este atât de nedrept, Edward, atât de nedrept!" Am continuat să mă plâng întruna, repetând cât de nedrept mi se pare totul şi cât de pedepsită mă simt, în timp ce Edward îmi dădea mici replici menite să mă facă să mă simt mai bine, fără a mă înfuria însă şi mai tare. "Ştiam amândoi că era posibil să se întâmple acest lucru", mi-a strecurat el la un moment dat. "Medicii nu au de ales", a adăugat imediat. "La naiba cu medicii! am exclamat eu. Niciunul dintre ei nu a avut vreodată cancer, aşa că nu ştiu ce înseamnă acest lucru. Vorbesc despre această boală ca despre ceva ce trebuie învins cu orice preţ." Niciun medic nu m-a avertizat vreodată că va trebui să îmi schimb toate planurile legate de viaţă, luându-mi tot ce îmi doream mai mult, încă din vremea când eram copil. "Iniţial, mi-au spus că voi avea un an greu. Asta nu înseamnă că acum, că a trecut anul, după ce am făcut tot ce mi-au spus, ba încă cu zâmbetul pe buze, voi putea reveni la viaţa mea de dinainte?"
   Într-un final, nu am mai spus nimic, limitându-mă să privesc înainte. Mă simţeam incredibil de furioasă şi de obosită, în acelaşi timp.
   "Am crezut întotdeauna că aceasta este menirea mea în această lume: să fac o liotă de copii", am spus în sfârşit, când ne-am apropiat de casă.
   Am parcurs restul distanţei până acasă în tăcere, dar când am coborât din maşină, Edward m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Te afli în această lume pentru mai multe motive. Nici nu-mi pot imagina toate lucrurile pe care le-ai putea face. Printre altele, te afli aici pentru mine, pentru Georgia şi pentru Claire."
   "Ştiu", i-am răspuns, izbucnind în lacrimi.

   Le-am dus pe fete la culcare şi ne-am decis să savurăm împreună restul nopţii. Când ne-am pus pijamalele, Edward m-a făcut să râd cu lacrimi reamintindu-mi de omuleţul simpatic pe care l-am cunoscut la o nuntă din Georgia. Individul avea o găină pe care o chema Red şi care depunea cinci ouă pe săptămână, uneori şase, pe care le mânca. Când Red a încetat să mai facă ouă, individul şi-a propus să o taie. Edward mi-a spus că arăt de parcă zilele mi-ar fi numărate.
   Deşi m-a făcut să râd, dovedindu-mi astfel că nu mi-am pierdut complet simţul umorului, am luat două Ambien pentru a adormi. Edward m-a privit cu înţelegere, făcându-mă să plâng din nou, întrucât dezamăgirea nu mă părăsise, ba chiar se amplificase de când am ajuns acasă şi mi-am văzut fetele. M-am bucurat atunci pentru ceea ce aveam, dar tot mi-a părut rău pentru ceea ce aş fi putut avea. Am plâns atât de mult în ultima vreme încât am preferat să nu îl îmbrăţişez pe Edward, ci m-am dus la baie, unde am lăsat lacrimile să curgă până când mi-au secat ochii.

   Stomacul mi s-a strâns, iar faţa mi s-a înroşit. Am simţit cum mi se înceţoşează privirea şi am ştiut ce va urma. Nu am mai avut un atac de panică de ani de zile, de când am încercat să pun pe picioare compania Stratford Studios. Îmi aminteam perfect ce mi-a spus Priscilla, terapeuta mea, despre imaginaţia mea bogată, care putea face din ţânţar armăsar, creând în faţa mea un zid care îmi bloca viziunea în toate direcţiile.
   "Un gând iniţial, mi-a explicat Priscilla, creşte atât de mult încât devine fizic, generând schimbări la nivelul organismului, cum ar fi pulsul rapid şi accelerarea respiraţiei." Felul în care mi-a descris anxietatea m-a făcut să mă simt ciudată şi specială în acelaşi timp. Priscilla mi-a spus că puteam învăţa să îmi controlez atacurile. "Atunci când teama îţi declanşează imaginaţia, iar aceasta tinde să preia controlul asupra ta, încearcă să conştientizezi acest proces. Continuă să îţi regizezi singură filmul, dar schimbă scenariul, astfel încât să supravieţuieşti. Rămâi în interiorul visului, dar încearcă să îţi iei zborul sau să găseşti o cale de salvare. Vizualizează salvarea în culori la fel de vii ca şi cauza care ţi-a generat teama. Convinge-te singură că este posibil să supravieţuieşti, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul tău."
   De aceea, simţind cum teama pune stăpânire asupra mea la înmormântarea domnului Roach, am urmat instrucţiunile Priscillei. Am schimbat scenariul filmului.
   M-am dus la înmormântarea tatei.
   Mi-am pus o bluză neagră şi am îmbrăcat peste ea o haină cenuşie. Mi-am strâns părul în coadă şi m-am urcat într-un microbuz împreună cu fraţii mei şi cu mama, ţinându-ne de mâini şi mângâindu-ne reciproc. Nimeni nu a spus nimic până când am ajuns pe Wooden Lane. Edward ne urma într-o maşină din spate, cu fetele, a căror imagine (ţineau în mâini câte o cutie de suc, absolut nepotrivită pentru împrejurare, şi câte o păpuşă) îmi alina mai mult decât orice altceva sufletul. Biserica era înţesată de oameni. Nu cred că ar fi venit mai mulţi nici dacă papa s-ar fi aflat în oraş. Ne-am îndreptat către banca din faţă, trecând pe lângă cinci rânduri de Corrigani. I-am văzut pe unchii mei care ne zâmbeau şi pe mătuşa Peggy, care plângea, întrucât îl iubise pe Greenie la fel de mult ca şi noi. Mătuşa Mary se gândea cum să îşi formuleze condoleanţele pentru noi, după înmormântare. Vara Kathy zâmbea, ştiind din experienţă că durerea noastră se va accentua, dar se va şi estompa cu fiecare zi care va trece. Au venit inclusiv familia Lichty, din Little Rock, precum şi Tracy Tuttle şi Missy Carr, din Washington. Cu toţii înţelegeau prin ce treceam.
   Preotul ne-a urat tuturor bun venit. Booker a citit un poem, după care s-a întors în strana lui, unde îl aştepta Jen, soţia sa, care l-a prins de mână. GT s-a adresat asistenţei cu poveştile sale, cucerind, ca de obicei, atenţia tuturor. Eu am fost ultima care a luat cuvântul: "Sunt o fată norocoasă, întrucât pot spune că ,Am fost fata lui George Corrigan.'" După ce s-a terminat totul, unchii mei mi-au spus că trebuiau să plece, dar mie nu îmi venea să mă despart de ei. Mă uitam la feţele lor şi le sorbeam cuvintele, la fel cum obişnuia să facă Greenie. L-am rugat pe unchiul Gene să îmi spună când îl voi vedea din nou. I-am pus pe unchii Jimmy şi Dickie să îmi promită că vor veni în California să ne facă o vizită.
   Când totul s-a terminat, ne-am făcut bagajele şi am urcat în avionul care urma să ne ducă spre casă.
   Am continuat să îmi imaginez scenă după scenă, exact aşa cum mă învăţase Priscilla. Ajunşi acasă, ne-am despachetat bagajele, am spălat rufele, le-am dus pe fete la joacă şi am dat un telefon la o companie de la care comandasem o maşină de spălat vase. Apoi am schimbat aşternuturile în dormitorul pentru oaspeţi. Mi-am imaginat apoi perna scăldată în lacrimile mele. M-am uitat la Edward, care nu mai ştia ce să îmi spună pentru a-mi alina durerea. A doua zi dimineaţa, am auzit-o pe Claire cum mă strigă. M-am dus să îi pregătesc vafe, am spălat căpşunile, apoi am lins o picătură de sirop căzută pe degetul Georgiei.
   Mi-am continuat astfel viaţa, căci fetele mele se uitau la mine de parcă aş fi cunoscut toate răspunsurile şi aş fi putut schimba orice situaţie în bine.
   La fel ca toţi oamenii care şi-au înmormântat copilăria, m-am maturizat.