Psihologia ezotericului

   Revoluţia, în sensul pe care-l dau eu acum termenului, înseamnă un efort conştient, individual, îndreptat către evoluţie. înseamnă efortul de a atinge culmea responsabilităţii individuale. Eşti singurul responsabil de evoluţia ta. De obicei omul încearcă să evite responsabilitatea propriei evoluţii, să scape de responsabilitatea pe care o aduce libertatea de a alege. Există o mare frică de libertate. Atunci când eşti sclav, responsabilitatea pentru viaţa ta nu-ţi revine niciodată ţie; altcineva e cel responsabil. Aşa că, într-un fel, sclavia e foarte confortabilă. Nu ai povara responsabilităţii. Din punctul acesta de vedere, sclavia este o libertate: eliberarea de alegerea conştientă.
   Din momentul în care devii cu totul liber va trebui să faci alegeri proprii. Nu te mai obligă nimeni să faci ceva anume; ai în faţă toate alternativele. Atunci începe lupta cu mintea. Şi în felul acesta ajunge să-ţi fie frică de libertate.
   în parte, atracţia pe care o exercită ideologii de genul comunismului şi fascismului vine din faptul că ele oferă oamenilor posibilitatea de a nu-şi asuma libertatea individuală, de â se sustrage responsabilităţii individuale. Povara responsabilităţii îi e luată individului, cea responsabilă fiind acum societatea. Dacă ceva nu merge bine poţi să arăţi cu degetul statul, organizaţia. Omul nu mai e decât parte componentă a structurii colective. Dar anulând libertatea individuală, fascismul şi comunismul anulează şi posibilitatea evoluţiei omeneşti. Este un regres, dat fiind că nu mai avem acces la posibilitatea măreaţă pe care o oferă revoluţia: aceea a transformării totale a fiinţelor omeneşti. Când dăm înapoi în felul acesta, distrugem posibilitatea de a ajunge la realizarea ultimă. Regresăm, redevenim asemenea animalelor.
   Din punctul meu de vedere, evoluţia poate continua doar ca rezultat al asumării responsabilităţii individuale. Eşti singurul responsabil pentru tine! Responsabilitatea aceasta este o mare binecuvântare, deşi în aparenţă e tocmai invers. Odată cu responsabilitatea individuală vine şi efortul care în ultimă instanţă conduce la conştiinţa neutră1.
   Pentru noi a luat sfârşit vechiul tipar al evoluţiei inconştiente. Te poţi întoarce la el, dar nu poţi rămâne în el. Fiinţa ta se va...

   Aura corpului... fiecare om are o aură caracteristică, iar culoarea sa vine din tărâmul eteric. Când pătrunzi adânc în meditaţie şi îţi apar culori, culori multe, şi parfumuri, şi muzică, şi sunete cu totul necunoscute, este vorba tot despre vise, vise ale corpului eteric. Dar din cauză că noi n-am căutat în minte decât la un anumit nivel al existenţei, cel fiziologic, visele acestea fie au fost interpretate în limbajul fiziologicului, fie au fost înlăturate sau neglijate - sau trimise cu totul în subconştient.
   A trimite ceva în subconştient înseamnă cu adevărat a nega lucrul respectiv, neştiind nimic despre el. Nimic nu e inconştient, dar tot ceea ce este conştient la un nivel mai profund, este inconştient pentru nivelul anterior. Pentru nivelul fizic, cel eteric este inconştient; pentru eteric, astralul este inconştient; pentru astral, mentalul e inconştient. "Conştient" înseamnă cunoscut. "Inconştient" înseamnă necunoscut, ceea ce nu e cunoscut încă.
   Aşa-numita "viziune spirituală" are loc în planul etericului: este vis eteric. De aceea... Mai există şi visele astrale; în visele astrale călătoreşti în vieţile anterioare. Aceasta este cea de-a treia dimensiune a visării tale. Te poţi duce în vieţile anterioare. Te poţi întoarce în încarnarea ta anterioară. Uneori, într-un vis obişnuit poate fi o parte de eteric sau o parte de astral. Atunci visul devine o încâlceală, iar tu nu-1 mai poţi înţelege. Devine imposibil de înţeles din cauză că cele şapte corpuri ale tale există în mod simultan, iar ceva dintr-un plan trece pragul unui alt plan, pătrunde în el. Uneori, chiar şi în visele obişnuite există fragmente de eteric sau de astral. Chiar şi în visele obişnuite... pătrund lucruri care nu ţin de fiziologic.
   în visele astrale, ale celui de-al treilea corp, poţi călători nu doar în spaţiu, ci şi în timp. în visele fiziologice nu poţi călători nici în spaţiu, nici în timp. Eşti prizonierul stării tale fizice şi al unui anumit moment, în timp - să zicem zece noaptea. Acest zece noaptea devine definitiv, la fel ca şi spaţiul fiziologic pe care-1 ocupi, în camera în care te afli. Poţi să visezi între aceste graniţe, nu şi dincolo de ele. în eteric, cel de-al doilea corp, poţi să călătoreşti în spaţiu, dar nu şi în timp. Poţi să dormi aici şi să te afli în spaţiu - este o călătorie în spaţiu, dar nu şi în timp. Timpul rămâne acelaşi, zece noaptea. în cel de-al treilea, corpul astral, poţi să treci dincolo de barierele temporale - dar numai înspre trecut, nu şi...

   Dacă poţi iubi, dacă poţi fi iubitor faţă de oricine, atunci cel de-al doilea corp al tău poate cunoaşte un sentiment de bine pozitiv. Şi-atunci nu mai apar coşmaruri, visele devin poezie. Ceva se întâmplă în corpul al doilea, iar parfumul se răspândeşte nu doar în tine, ci şi către ceilalţi. Oriunde te-ai afla, parfumul iubirii tale se răspândeşte. Şi îşi va găsi, bineînţeles, ecoul său.
   Iubirea adevărată nu e o funcţie a egoului. Egoul cere întotdeauna putere, astfel că până şi atunci când iubeşti - din cauză că iubirea ta nu e reală, din cauză că nu e decât parte integrantă a egoului - el nu poate fi altfel decât violent. Ori de câte ori iubim e vorba despre violenţă, despre un soi de război. Tată şi fiu, mamă şi fiică, soţ şi soţie - nu se iubesc, noi i-am transformat pe toţi în duşmani. Se ceartă în permanenţă, iar momentele în care nu se ceartă le numim momente de iubire. Definiţia e una negativă. între două bătălii există o pauză, un răstimp de pace. Dar în realitate, între două războaie nu e posibilă pacea. Aşa-numita pace este numai o pregătire pentru războiul următor, între soţ şi soţie nu există pace, nu există iubire. Pauza pe care o numim noi iubire nu e decât o pregătire pentru următoarea luptă. Noi credem că între două boli suntem sănătoşi şi că între două certuri suntem iubitori. Dar aceea nu este iubire, e doar un răstimp între două certuri. Nu ai cum să te cerţi continuu timp de douăzeci şi patru de ore, aşa că la un moment dat începi să-ţi "iubeşti" duşmanul.
   Iubirea nu e niciodată posibilă ca relaţie, ci numai ca stare de spirit. Dacă iubirea devine o stare de spirit, atunci cel de-al doilea corp - cel eteric - se destinde, se relaxează. Mai există şi alte cauze ale tensiunii în corpul al doilea, dar eu vorbesc despre cea care poate fi înţeleasă cel mai uşor. Fiindcă noi credem că ştim ce e iubirea, despre ea se poate vorbi.
   Cel de-al treilea corp este corpul astral. Acesta are şi el tensiunile lui care ţin nu doar de viaţa aceasta, ci şi de vieţile anterioare. La nivelul celui de-al treilea corp, tensiunea are drept cauză acumularea a tot ceea ce ai fost şi a tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată. Toate dorurile şi dorinţele pe care le-ai avut de-a lungul a mii şi mii de vieţi sunt în corpul tău astral. Şi întotdeauna ţi-ai dorit una sau alta! Dorinţa a existat mereu în tine, indiferent spre ce s-a îndreptat ea.
   Corpul astral e un depozit al tuturor dorinţelor pe care le-ai avut tu vreodată. Din acest motiv este partea cea mai tensionată a fiinţei tale. Atunci când pătrunzi în meditaţie, devii conştient de tensiunile astrale, din cauză că meditaţia începe de la corpul al treilea. Cei care au început să devină conştienţi de aceste tensiuni prin intermediul meditaţiei vin la mine şi-mi spun: "De când am început să meditez, tensiunile au luat amploare." Nu au luat amploare, însă acum ai devenit conştient de ele. Acum îţi este cunoscut un lucru de care înainte nu erai conştient.
   Acestea sunt tensiunile astrale. Din cauză că sunt esenţe ale atâtor vieţi, ele nu pot fi descrise cu ajutorul niciunui termen anume. Despre ele nu se poate spune niciun lucru care să fie înţeles. Singura posibilitate este ca ele să fie cunoscute prin experienţă directă.
   Faptul în sine de a dori reprezintă tensiunea. Noi suntem însoţiţi în permanenţă de o dorinţă sau de alta. Există oameni care îşi doresc până şi starea fără de dorinţă. Situaţia ajunge sa fie una cu totul absurdă. în corpul al treilea, în corpul astral, poţi avea dorinţa de a deveni lipsit de dorinţe. De fapt, dorinţa de a fi lipsit de dorinţe reprezintă una dintre dorinţele cele mai puternice. Ea poate crea o prăpastie dintre cele mai mari între ceea ce este şi ceea ce îţi doreşti tu să fie.
   Acceptă-ţi, aşadar, dorinţele aşa cum sunt ele şi trăieşte cu realitatea faptului că de-a lungul atâtor vieţi ai avut nenumărate dorinţe. Ţi-ai dorit atât de multe şi toate acestea s-au acumulat. Deci pentru a-ţi elibera de tensiune corpul al treilea, corpul astral, acceptă-ţi dorinţele aşa cum sunt. Nu lupta cu ele, nu crea o dorinţă împotriva dorinţelor. Acceptă-le şi atât. Trăieşte cu faptul că eşti plin de dorinţe şi nu fa câtuşi de puţin o problemă din asta. în felul acesta vei fi detensionat în corpul astral.
   Dacă poţi accepta mulţimea infinită a dorinţelor din tine, fără să creezi o dorinţă împotriva acestor dorinţe, dacă poţi trăi în mulţimea de dorinţe - ele reprezintă acumularea întregului tău trecut - acceptându-le aşa cum sunt, dacă acceptarea aceasta ajunge să fie totală, atunci se întâmplă ca într-o clipă întreaga mulţime să dispară. Ea nu va mai fi acolo, fiindcă ea poate exista numai atâta vreme cât faptul de a dori continuă să existe, numai atâta vreme cât continui să-ţi doreşti în permanenţă ceva ce nu este.

   Intelectualul şi absurdul: o contradicţie.

   Nu, un potenţial; la aşa ceva trebuie apelat.
   în cazul unei persoane neintelectuale, absurditatea n-are niciun sens. Altceva va avea efect asupra sa. Deci diferă de la individ la individ. Atunci când vine cineva la mine, dacă-l iubesc înseamnă că-l pun într-o situaţie absurdă, astfel încât el să devină conştient. Devenim conştienţi doar atunci când se întâmplă ceva absurd, ceva ce nu păstrează continuitatea - ceva menit să creeze o ruptură, ceva tulburător, ceva zguduitor. Iar tulburarea creată... - o tulburare care în cazul meu sau al altcuiva poate să nu fie tulburare. îmi vine în minte o anecdotă despre Buddha.

   într-o dimineaţă, cineva vine la el şi-l întreabă: "Există Dumnezeu? Eu cred, sunt un credincios, şi cred în Dumnezeu atotputernicul."
   Buddha neagă întru totul. "Nu există Dumnezeu. N-a existat niciodată şi nu poate să existe vreodată. Ce prostii spui!" Omul e zguduit, dar situaţia e creată.
   După-amiaza, altcineva vine la Buddha şi-i spune: "Eu sunt ateu; nu cred în Dumnezeu. Tu ce spui, există Dumnezeu?"
   Buddha îi răspunde: "Numai Dumnezeu există. Nimic altceva nu există în afara lui." Omul e zguduit.
   Dar un călugăr care e întotdeauna alături de Buddha e încă şi mai zguduit, fiindcă el a auzit ambele răspunsuri. Dimineaţa, Buddha spusese: "Nu există Dumnezeu"; după-amiaza spusese: "Numai Dumnezeu există." Iar seara vine un al treilea om şi-1 întreabă pe Buddha: "Eu sunt agnostic. Nici cred, nici nu cred. Tu ce spui, există sau nu există Dumnezeu?" Buddha rămâne tăcut. Omul e zguduit - dar călugărul cu atât mai mult.
   în noaptea aceea, călugărul - Ananda - îl întreabă pe Buddha: "Te rog, înainte de a te culca răspunde-mi la o întrebare. Mi-ai tulburat liniştea, sunt dezorientat complet! Ce ai vrut să spui prin răspunsurile acestea absurde, contradictorii?"
   Buddha i-a răspuns: "Niciunui dintre răspunsuri nu ţi-a fost adresat ţie. De ce le-ai luat în seamă? Răspunsurile acelea au fost adresate celor care au pus întrebările. De ce le-ai ascultat tu?"

   ...eşti iarăşi jumătate. Dacă devii un întreg în interior, un cerc - complet, suficient, fără nicio linie care să o ia spre exterior, nimic care să se îndrepte spre cineva din afară, un cerc lăuntric perfect - atunci începe să înflorească în tine ceva şi aceea e iubirea. Atunci oricine vine aproape de tine va primi iubirea ta. Nu e ceva ce faci tu. însăşi fiinţa ta, prezenţa ta e iubire. Iubirea curge prin tine.
   Dacă întrebi o astfel de persoană: "Mă iubeşti?", ea va fi într-o postură foarte dificilă. Nu va putea să spună: "Te iubesc", fiindcă ea nu face nimic în această privinţă. Nu e ea "autoarea" iubirii faţă de tine. Nu poate spune nici: "Nu te iubesc", fiindcă iubeşte. în realitate, ea este iubire.
   Iubirea aceasta vine numai împreună cu libertatea despre care am vorbit. Deci libertatea e ceea ce simţi tu, iar iubirea e ceea ce simt ceilalţi în privinţa ta. Când în interior are loc meditaţia, ceea ce simţi tu este libertatea - simţi că eşti liber, complet liber. Nimeni altcineva în afară de tine nu va mai putea să simtă libertatea aceasta din interiorul tău, fiindcă e ceva foarte lăuntric. Cum ar putea s-o simtă altcineva? Libertatea ta nu poate fi simţită de alţii.
   Uneori comportamentul tău le poate da bătăi de cap celorlalţi. Dar ei nu vor reuşi să-şi dea seama ce s-a întâmplat în tine. Şi într-un fel vei deveni dificil pentru ei, vei deveni o pacoste, pentru că nu vei fi previzibil. Nu se va mai şti nimic în ceea ce te priveşte: cum vei proceda, ce vei spune, ce se va întâmpla în momentul următor. Nimeni nu poate şti. Atunci prezenţa ta devine incomodă pentru toţi ceilalţi. Numai aşa îţi pot simţi ei libertatea - ca pe ceva incomod. Nu se mai simt niciodată în largul lor în preajma ta. Doar aşa te pot percepe - ca fiind incomod - deoarece eşti în stare de orice, nu eşti mort.
   Ei n-au cum să-ţi simtă libertatea. Aceasta nu le e cunoscută, deci cum ar putea-o recunoaşte? N-au fost niciodată în căutarea ei, nu i-a interesat niciodată. Sunt într-o sclavie atât de mare, încât nici nu-şi pot imagina ce e libertatea. Stau dintotdeauna în cuşti, nu ştiu nimic despre cerul liber, aşa că chiar de le vorbeşti despre cerul liber, mesajul tău nu va ajunge la ei, comunicarea nu e posibilă.
   Dar iubirea ta o pot simţi, fiindcă iubirea e ceea ce cer ei dintotdeauna. Chiar şi în cuşcă, ei tot iubirea o caută, chiar şi în robie. De fapt, toată această sclavie au creat-o din cauză că au vrut să primească iubire. S-au legat de oameni, s-au legat de lucruri - tocmai pentru că voiau iubire.
   Deci ori de câte ori cineva e liber, ceilalţi îi vor simţi iubirea. Dar iubirea sa va fi simţită ca o compasiune, nu ca iubire, fiindcă în ea nu va exista niciun fel de exaltare. Va fi o lumină foarte difuză - fără nimic arzător, lipsită chiar de căldură. Dacă am putea formula în termeni de "iubire rece", expresia ar fi foarte semnificativă.
   Nu poţi să spui că iubirea lui Buddha e caldă - nu poţi să spui aşa ceva. E răcoroasă. Nu există în ea nicio emoţie. Ea există şi-atât. E fără nicio emoţie, căci emoţia vine şi trece, nu poate fi constantă. Dacă în iubirea lui Buddha ar fi exaltare, atunci Buddha ar trebui să şi urască după aceea. Nu va mai fi exaltare, nu vor mai fi piscuri, căci altminteri ar urma văile. El nu e nici pisc, nici vale; e o câmpie. Iubirea sa e răcoroasă, de aceea o vei simţi ca o compasiune - karuna.
   Aici e dificultatea. Libertatea nu poate fi simţită din afară; numai iubirea poate fi simţită, şi aceea în chip de compasiune. Acesta a fost unul dintre fenomenele cele mai dificile din istoria omenirii, din cauză că libertatea acestor oameni stânjeneşte, iar iubirea lor e simţită ca o compasiune - aşa că societatea umană e întotdeauna împărţită în ceea ce-i priveşte pe oamenii aceştia.
   Un Christos: unii au simţit doar deranjul pe care l-a provocat - iar aceştia sunt oamenii căpătuiţi, fiindcă ei n-au nevoie de niciun fel de compasiune. Aceştia sunt oamenii căpătuiţi, care cred că au tot ce le trebuie - iubire, sănătate, bogăţie, respect. Aşa că atunci când apare Christos, "avuţii" vor fi împotriva lui fiindcă el le va produce numai deranj, iar "neavuţii" vor fi de partea lui, fiindcă ei îi vor simţi compasiunea. Ei au nevoi de iubire. Nimeni nu i-a iubit; omul acesta îi iubeşte. Nu-l vor percepe ca fiind incomod, fiindcă ei n-au nimic care să le fie deranjat - n-au nimic de pierdut.
   Aşa se face că atunci când un om ca acesta moare, toată lumea îi simte compasiunea, fiindcă acum nu-i mai incomodează nimic. Chiar şi cei căpătuiţi, conformiştii se vor simţi în largul lor. I se vor închina.