Psihologia pozitivă

   ...dar este clar că împlinirea vârstei de şapte ani marchează o cotitură în viaţa omului: copilul intră cu drepturi depline în viaţa societăţii, viaţă în care va trebui să ţină seama de imperativele sociale. Trebuie să înveţe tot mai mult să delimiteze categoriile, să structureze informaţiile în aşa fel încât să le poată utiliza, să se deprindă să raţioneze. într-un anumit fel, este vorba de un recul al imaginaţiei. Această luptă din copilărie între raţiune şi imaginaţie rămâne prezentă uneori în noi, deşi am fi mult mai echilibraţi dacă am putea să îmbinăm creativitatea cu capacitatea de a structura şi de a ordona faptele. Ceea ce ne poate aşeza pe drumul către fericire este capacitatea de a alia raţiunea (sau realitatea) cu creativitatea.
   Poate credeţi că numai marii artişti sunt creatori? Greşit! De fiecare dată când spui Nu! unei convenţii sau unei obişnuinţe, de fiecare dată când te abaţi de la poteca bătătorită, dai dovadă de creativitate. De fiecare dată când decorezi o cameră altfel, când vii la locul de muncă cu o idee personală, când găseşti o modalitate originală de a stabili o legătură cu cineva, eşti creator. Singurul lucru important este să te laşi antrenat de o idee uimitoare sau aparent bizară, atunci când aceasta îţi vine în minte şi mai ales să nu te laşi încorsetat în tradiţii. îndrăzneşte să te joci, căci creativitatea constă, în esenţă, în joc.
   Când este vorba despre creativitate, psihologia pozitivă ne propune să înglobăm aici modalităţile noi de a imagina şi de a concretiza lucrurile. Creativitatea, mişcarea pe care o facem pentru a da formă unei idei, ne serveşte ca instrument pentru realizarea viselor noastre. Creativitatea ne dă şi impulsul de a acţiona la momentul potrivit. Aşadar, trebuie să ştim în ce moment putem explora căi noi şi să nu ezităm niciodată să ne concretizăm visele.
   Forţa creativităţii ne face să fim descurcăreţi. Este o forţă utilă pentru fericire şi pentru bucuria vieţii care comportă în mod obligatoriu o anumită independenţă de spirit. Psihologul Martin E. R Seligman susţine că pentru a ne evalua creativitatea trebuie să ne punem următoarea întrebare: "Printre prietenii şi persoanele...

   Deschiderea spirituală înseamnă că putem să ne schimbăm părerea despre un subiect, că nu suntem obligaţi să ne păstrăm pentru totdeauna acelaşi punct de vedere.
   în plus, persoana care îşi exercită gândirea critică este capabilă să reflecteze şi să analizeze. Ea face distincţie între sentimentele şi reflecţiile sale. Datorită gândirii critice, cântărim argumentele pro şi contra, discernem părţile bune de cele rele, ţinem cont de aspectele diverse ale unei chestiuni, căutăm, şi în cele din urmă găsim, cel mai bun echilibru.
   Fireşte, este întotdeauna hazardat să judecăm gândirea altora, mai ales când opiniile lor sunt contrare. Cunoaştem cu toţii persoane care se lasă antrenate de propriile sentimente şi altele care îşi înfrânează sentimentele şi acţionează numai pe baza raţionamentului. Dar gândirea critică presupune măsură în toate, căutarea unui echilibru şi, poate, "înţelegerea" corectă, cea care ţine seama de realitatea problemei. Exercitarea gândirii critice înseamnă să ne impunem nouă înşine să observăm o situaţie sub diverse aspecte şi din puncte de vedere diferite, pentru a elabora astfel o gândire personală şi autentică.
   Este foarte comod să adopţi punctul de vedere al altora fără a merge să vezi singur, tu însuţi, ceea ce se întâmplă cu adevărat în fondul lucrurilor. Această atitudine de tipul "cred ceea ce crede majoritatea" nu necesită nici un efort deosebit, dar ne lipseşte de o autonomie preţioasă. Gândirea critică nu ne permite să ne repezim să tragem concluzii, ne obligă să ţinem seama de aspectele diferite ale problemelor, să ne facem o opinie personală, cel care are gândire critică nu va avea nici tendinţa de a-şi lua propriile dorinţe drept realităţi. Gândirea critică este cea care conduce la afirmarea propriei personalităţi. Persoana care posedă această triplă forţă, adică afirmarea de sine (autoafirmarea) deschiderea spirituală şi gândirea critică, este în mai mare măsură capabilă să se afirme, să-şi exprime punctele de vedere, să-şi apere interesele.
   în viaţa personală, persoana cu gândire critică şi cu capacitatea de a se afirma nu va spune: "Ratez întotdeauna totul...",

   ...trăi; acest tip de iubire permite trăiri intense, ne acoperă toate lipsurile, uneori poate chiar să repare trecutul, dă viaţă fanteziilor şi pune capăt durerii. Dar acest tip de iubire este atât de intens, complet şi mistuitor, că nu poate dura prea mult. Atunci când trăim un astfel de sentiment, îl percepem pe celălalt mai mult pentru ceea ce ne aduce, decât pentru ceea ce este. Acest tip de iubire durează între şase luni şi doi ani, pentru a face loc unui alt fel de sentiment.
   Iubirea se poate naşte şi sub formă de prietenie. în acest caz, sentimentele sunt fapte de complicitate, de înţelegere, de ascultare, de interes pentru celălalt. Putem avea o prietenie care într-o zi să se transforme într-un sentiment mai profund şi invers.
   Iubirea profundă poate fi rezultatul unei pasiuni sau a unei prietenii. Această iubire este relaţia care permite cuplului să trăiască împreună atunci când persoanele care îl compun devin independente una de alta. Semnele distinctive ale unui astfel de sentiment sunt respectul, ataşamentul, independenţa şi recunoaşterea propriei persoane, a celuilalt şi a relaţiei. Atunci când psihologia pozitivă evocă forţa iubirii în relaţia de cuplu, se poate presupune că este vorba de acest tip de iubire. Indiferent cum ar fi, toate iubirile îşi au locul lor, cu condiţia să ştii să le laşi să se metamorfozeze.
   Pe lângă cuplu, capacitatea de a iubi este importantă şi în relaţiile de familie, cu prietenii şi în relaţiile personale. Dar din ce se compune această iubire în sens larg? Din sprijin, ascultare, respect, înţelegere, deschidere faţă de celălalt.
   Să ştii să iubeşti înseamnă să fii şi în măsură să primeşti iubirea. Aţi remarcat că unele persoane care par iubitoare şi care sunt capabile de sacrificii pentru altul nu ştiu să primească iubirea altora faţă de ele? Or, iubirea, pentru a fi bine trăită, trebuie să poată merge în ambele sensuri (să dai şi să primeşti), altfel ne aflăm în faţa unui dezechilibru care va compromite înţelegerea reală.
   Atunci când oamenii sunt preocupaţi atât de fericirea ta, cât şi de a lor şi când tu eşti preocupat atât de binele aproapelui, cât...

   Toate forţele descrise în lucrarea de faţă vorbesc despre încrederea în sine şi în ceilalţi, dar ce rol joacă viaţa spirituală în domeniul legăturii noastre cu ceea ce este de neînţeles şi ne înglobează? Avem nevoie de o credinţă în Dumnezeu sau într-o energie care conţine tot Universul pentru a păşi pe calea către fericire? După cât se pare, credinţa joacă un rol important în acest sens. Explorând şi studiind imaterialitatea lumii putem con-feri (inventa) un sens pentru istoria noastră proprie. Dacă avem sentimentul că nimic nu are sens, ne vom lua la trântă cu o senzaţie de incertitudine care ne poate duce la disperare.
   Credinţa într-o realitate mai presus de ceea ce percepem cu ajutorul celor cinci simţuri este extrem de utilă pentru a da uri sens existenţei. Aşa după cum încrederea în sine este fundamentul unui echilibru interior, tot astfel încrederea în ceilalţi (sau, cel puţin, o parte din ei) este temeiul sensului pe care îl acordăm vieţii. Din momentul în care credem în noi înşine, în celălalt, în ceilalţi şi poate chiar într-o entitate mult mai mare, aderăm la lumea în care ne găsim şi totul se desfăşoară atunci cu mai multă graţie.
   Toată lumea ştie povestea omului care construia o catedrală alături de cel care tăia piatră. Fireşte, cel de-al doilea putea trăi şi el o fericire relativă, dar constructorul catedralei aborda viaţa cu mai multă grandoare. Conferind un sens lucrului pe care îl făcea, găsea un sens pentru viaţa sa.
   Cu toate acestea, credinţa şi exerciţiul spiritual se bazează pe un dubiu acceptat. Nu suntem siguri de nimic şi poate că tocmai această incertitudine este temeiul unui dar adevărat. A avea credinţă înseamnă să îndrăzneşti să înaintezi cu ochii închişi şi să crezi că totul este posibil. înseamnă să deschizi o poartă către infinit şi către incredibil.
   Trebuie, de asemenea, să ne amintim că cel care înfruntă nedreptatea şi este confruntat cu arbitrariul legilor omeneşti găseşte uneori o consolare în legile divine şi spirituale. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în energia cosmică sau convingerile morale se regăsesc pe terenul sensului vieţii.