Recrearea trupului, reînvierea sufletului

   Dacă vrei să afli unde ţi-a hărăzit universul să ajungi, această listă îţi oferă multe exemple. Sufletul tău emană energie şi inteligenţă, care îţi pot fi de folos în oricare dintre aceste aspecte. Să luăm, de exemplu, iubirea. Poţi fi astăzi îndrăgostit sau singur, poţi să ai îndoieli în privinţa iubirii, să tânjeşti după ea, să oferi iubirea ta celor din jur sau să plângi o iubire pierdută. Toate aceste activităţi mintale, conştiente sau inconştiente, au consecinţe asupra corpului tău. Fiziologia unei femei care plânge pierderea soţului mort în urma unui atac de cord e foarte diferită de cea a unei tinere care acum cunoaşte iubirea. în mare, această diferenţă se poate măsura luându-le câte o seringă de sânge şi determinând nivelul hormonilor, gradul de imunitate sau nivelul diverselor molecule-mesager pe care creierul le foloseşte pentru a transmite diverse informaţii corpului. Putem să facem o analiză mai amănunţită expu-nându-le la o radiografie RMN şi examinând care dintre zonele creierului se evidenţiază când simt o anumită emoţie. Dar un lucru e evident, că mâhnirea şi iubirea sunt complet diferite şi fiecare celulă din corp o ştie.
   Odată ce te hotărăşti câte schimbări vrei să faci, partea cea mai grea e să alegi cu ce să începi. De asta omenirea a apelat la mentorii spirituali ca să ne îndrepte paşii în direcţia cea bună. Imaginează-ţi că mergi la un doctor la care nu ai mai fost şi care se dovedeşte a fi lisus sau Buddha. Dacă te-ai plânge de crampe la stomac, lisus ţi-ar spune probabil: "E o răceală, dar adevărata problemă e că nu ai găsit încă în tine împărăţia lui Dumnezeu." După ce ţi-ar face o electrocardiogramă, Buddha ţi-ar spune probabil: "Ai o obstrucţie coronariană minoră, dar eu îţi recomand să nu te mai laşi păcălit de iluzia eului separat." în viaţa reală nu se întâmplă aşa. Medicii sunt învăţaţi să fie tehnicieni şi atât. Nu se gândesc la sufletul tău, cu atât mai puţin la cum să îl vindeci. O consultaţie medicală e un ritual nu cu mult diferit de acela de a aduce o maşină la un atelier auto şi de a-l întreba pe mecanic de ce nu funcţionează cum trebuie.
Iisus şi Buddha nu au neglijat niciun aspect al vieţii. Au diagnosticat eul întreg - aspectul fizic, mintal, emoţional, social - cu o acurateţe perfectă. Sufletul poate învăţa să fie un...

   Cum aducem spiritul pe pământ

   Religia a făcut o mare greşeală când a încredinţat corpul lumii fizice "inferioare", ridicând sufletul pe tărâmul spiritual "superior". Un suflet sănătos nu e cu mult diferit faţă de un corp sănătos. Amândouă produc aceleaşi lucruri - conştiinţă şi energie - care fac posibilă viaţa. Eu sunt corpul, Eu sunt sufletul - sunt două faţete ale aceluiaşi adevăr. Problema e că am pierdut contactul cu sufletul. El nu este inutil; noi l-am făcut aşa.
   Imaginează-ţi că eşti în cabinetul unui medic, aşteptând agitat să îţi vină rândul la consultaţie. Privirea ţi-e atrasă de o grădină de trandafiri care se vedea dincolo de fereastră sau de un copac solitar. Gândeşte-te la aceste plante. în sămânţa care începe să crească se află toată viaţa plantei. Pe măsură ce creşte, un trandafir sau un copac nu e tentat să devieze de la menirea lui. în armonie cu mediul care îl înconjoară, un trandafir îşi exprimă fără efort frumuseţea, iar copacul puterea. Fiinţa umană însă nu e legată de un destin. Noi avem mai multă libertate să ni-l construim.
   Undeva pe drum, am luat de bunăvoie hotărârea să separăm corpul de suflet. Corpul a devenit sinonim cu păcatul, iar sufletul cu Dumnezeu; corpul cu Pământul, iar sufletul cu Cerul. Dar dacă te gândeşti din punct de vedere funcţional, nu e nevoie de această împărţire. Nu spunem că trandafirii au un trup şi un suflet. Totul la ei, de la cea mai subtilă informaţie din genele lor până în vârful spinilor, înseamnă o singură viaţă. Aici, în acest moment, trandafirul îşi etalează perfecţiunea - atât de bogat, catifelat, parfumat şi viu colorat. La fel se întâmplă şi cu tine, dacă poţi să treci prăpastia care separă sufletul de viaţa ta cotidiană.
   Nu există niciun motiv să visăm la un paradis pierdut, la grădina din care au fost izgoniţi primul bărbat şi prima femeie. Paradisul suntem noi înşine şi avem posibilităţi infinite. Găseşti în corpul tău acum şansa de a evolua. în sufletul tău încape mult mai mult din perfecţiunea lui Dumnezeu decât îţi poţi imagina. Dacă în viaţa cotidiană nu te bucuri de prea multă iubire, inteligenţă şi creativitate, înseamnă că nu ţi-ai exploatat toate posibilităţile.
   Ca să-ţi învii sufletul, trebuie să faci exact invers faţă de ce îţi spune vechea mentalitate. în loc să-ţi îndrepţi privirea spre o putere superioară, îndreaptă-ţi-o spre tine. In loc să-ţi laşi în urmă corpul, ia-l cu tine într-o călătorie spirituală. în loc să condamni dorinţa şi tentaţia fizică, urmează-ţi dorinţa în necunoscutul sufletului tău.
   E ciudat, dar chiar şi atunci când pierzi contactul cu sufletul, corpul tău nu îl pierde. Celulele păstrează credinţa vie. Ele au folosit conştiinţa "superioară" de când te-ai născut, iată un exemplu practic: a devenit un clişeu medical ideea că ne folosim doar 10% din creier. într-un fel, această afirmaţie e o păcăleală, pentru că acel 90% pe care nu îl folosim nu â fost creat ca să gândim cu el. Există miliarde de celule numite glia (gr. "lipici") care înconjoară celulele creierului ca un liant. Glia depăşesc numărul neuronilor în proporţie de 10 la 1. Multă vreme au fost considerate cetăţeni de mâna a doua ai creierului, servind doar la consolidarea structurii, ca armătura betonului. Nimeni nu a bănuit rolul secret al celulelor glia, care de fapt oferă un spectacol fascinant. Celulele glia sunt ca nişte sfere minuscule cu zeci de raze pornind din centrul lor.
   Formarea creierului la embrionul din pântece începe cu o mare aventură. Cum pot câteva sute sau mii de celule stern să se transforme în miliardele de celule necesare creierului? Nu e de ajuns ca celulele stern să înceapă să se dividă nebuneşte până ating numărul corect (deşi fac şi asta). Creierul are multe părţi, iar neuronii responsabili cu văzul sau auzul, de exemplu, trebuie să ajungă în locaţiile corecte, în timp ce neuronii responsabili cu emoţiile şi gândirea trebuie să ajungă şi ei la destinaţie.
   Pentru asta, fiecare celulă stern porneşte în călătorie. Călătoria e adesea la fel de lungă ca zborul unei rândunici arctice, care străbate distanţa de la un pol la altul. Celulele stern călătoresc de la un capăt la altul al embrionului. Milioanele de celule stern migratoare se aşază în şir şi călătoresc aşa de-a lungul firelor celulelor glia. Cu ajutorul unui microscop de mare precizie le poţi urmări călătoria şi te poţi minuna cum...

   Frica te slăbeşte fizic, iar când se transformă în teroare, te paralizează. Ea este înregistrată prin dureri de stomac, crampe, frison, o senzaţie că îţi clocoteşte sângele în cap, ameţeală, stare de slăbiciune şi o gheară care te ţine în piept. Furia e înregistrată prin căldură şi roşeaţa pielii, muşchi încordaţi, maxilar încleştat, respiraţie rapidă, neregulată sau şuierătoare, accelerarea pulsului inimii şi un vâjâit în urechi.
   Aceste semne sunt inconfundabile, dar mintea poate oricum să le ignore. Observă cât de des spune o persoană: "E-n regulă, nu am nimic", când corpul o contrazice cu tărie. Trebuie să ai încredere în semnele pe care ţi le trimite corpul chiar şi când mintea spune contrariul. încrederea începe prin recunoaşterea caracteristicilor fiecărui sentiment. Fiecare e un semn că opui rezistenţă. O întâmplare generează stres, iar asta se întâmplă fiindcă în loc să curgă prin tine, acea întâmplare a întâlnit o piedică. Poate tu nu vezi ce se întâmplă, dar corpul tău simte. Faptul că trupul simte e un prim pas spre demolarea barierelor şi apropierea momentului în care nu mai ai nevoie de ele.
   în acest caz e bine să urmărim mai multe din aceste semne fizice. Când două sentimente sunt apropiate, precum furia şi ostilitatea sau mâhnirea şi depresia, am explicat mai bine pe cel dintâi.
   Umilinţa se aseamănă cu frica prin aceea că trupul se simte slăbit, dar în acest caz nu apare frisonul. Obrajii se înroşesc şi se încălzeşte pielea. Te faci mic. Frica extremă te face să vrei să fugi; umilinţa te face să vrei să dispari. Umilinţa rămâne în corp mult timp şi poate fi reîmprospătată de cea mai mică amintire din trecut. Cineva care a fost umilit profund, mai ales în copilărie, va fi apatic, placid şi retras; corpul va simţi o senzaţie cronică de slăbiciune şi neajutorare.
   Ruşinea e o formă mai uşoară de umilinţă. Are aceleaşi semne fizice, dar trece mai repede.
   Frustrarea seamănă cu furia, dar e mai reţinută. Se simte ca şi cum corpul ar vrea să fie furios, dar nu găseşte impulsul. Mişcările devin rigide, un alt semn că ieşirea e blocată. Frustrarea poate fi şi furie combinată cu negare, caz în care vei simţi şi semne ale negării - privire goală, îndepărtată, vorbire accelerată, expeditivă, nepăsare, muşchii maxilarului încordaţi, respiraţie îngreunată. Cu alte cuvinte, sentimentele adevărate ale acelei persoane sunt reţinute. Unii oameni dau semne subtile de enervare, precum acela că sunt prea agitaţi să stea pe scaun. Nu orice frustrare e legată de furie, dar chiar şi când cineva se plânge că e frustrat sexual, de exemplu, rar se întâmplă să nu fie iritat sau furios.
   Sentimentul de vinovăţie creează o stare de agitaţie, ca şi cum ai fi închis şi vrei cu disperare să ieşi. Te simţi sufocat; poţi simţi că ţi-e greu să respiri. Ai senzaţia că te ţine ceva în piept şi că vrei să explodeze vina refulată ca şi cum fizic ar fi închisă. Spunem că vina te roade, iar trupul simte asta ca pe o apăsare pe inimă.
   Ruşinea e un alt sentiment cald, care face să ţi se înroşească obrajii şi să-ţi ardă pielea. Dar poţi simţi în interior şi o senzaţie de amorţeală, care poate să fie rece şi goală. La fel ca umilinţa, ruşinea te face să te simţi mic; te faci mic şi vrei să dispari. Ruşinea e legată de vină, dar o simţi mai degrabă ca pe o corvoadă copleşitoare, în timp ce vina e o fiară ce vrea să fie eliberată.
  Neliniştea e o frică cronică; e un sentiment care slăbeşte corpul. Cele mai acute semne de frică pot să lipsească, pentru că te-ai obişnuit cu ele; corpul tău s-a adaptat. Dar corpul nu se poate adapta complet, aşa că frica răzbate prin semne precum iritabilitatea, dezarmonizarea, amorţeala şi senzaţia de somnolenţă. Corpul poate fi sau apatic, sau neliniştit, ceea ce reprezintă două stări opuse. Dar când neliniştea persistă săptămâni sau luni întregi, simptomele au timp să se schimbe şi să se adapteze la circumstanţele fiecărui om. în orice caz, dacă stai nemişcat şi te retragi în tine, vei găsi furia foarte aproape de suprafaţă.
   Depresia e rece şi grea, letargică şi lipsită de energie. Există multe forme de depresie, pentru că, la fel ca neliniştea cronică, această stare poate dura săptămâni, luni sau chiar ani. Corpul are timp să-şi construiască propria apărare unică. Spre exemplu, cineva care suferă de depresie, în general, se simte obosit, dar asta nu e întotdeauna adevărat: oamenii hiperactivi pot continua să rămână activi, obligându-se să fie energici în...

   Transformarea eului

   Înainte să fie atinsă de har, natura umană e decăzută, coruptă, păcătoasă, ignorantă, vinovată şi oarbă - aşa se exprimă creştinismul iudaic. Făcând trimitere la moralitate, sunt inutile. Cuvântul limită e neutru; se referă pur şi simplu la o îngrădire. Dacă iei pe cineva şi îl obligi să trăiască într-adevăr limitat - să spunem într-o temniţă -, poate trece prin toate stările, de la paranoia la iluzie. Dar toate acestea nu se întâmplă din cauză că prizonierul e slab din punct de vedere moral. Ele apar din cauză că a fost limitat. Diferenţa dintre noi şi un prizonier captiv într-o celulă e că noi am ales de bunăvoie să trăim îngrădiţi de limite. Ego-ul a hotărât asta pentru noi.
   Ego-ul e eul tău familiar, "eul" care cutreieră lumea şi participă la viaţa de zi cu zi. Atâta timp cât acest eu se simte mulţumit, nu ai motive importante să cauţi sufletul. Dar viaţa te lasă să fii mulţumit? Toţi marii mentori spirituali pornesc de la prezumţia că nu. lisus şi Buddha s-au confruntat cu o lume în care oamenii obişnuiţi au fost copleşiţi de boli şi sărăcie. Simpla supravieţuire la naştere şi apoi existenţa până la treizeci de ani era o provocare majoră. Nu a fost greu să convingi un astfel de public că viaţa de zi cu zi era plină de suferinţă. Problema aceasta continuă şi astăzi, chiar şi în societăţile moderne care au făcut progrese substanţiale în privinţa bolii, sărăciei şi foametei.
   Buddha şi Iisus nu s-au preocupat de cauzele materiale ale suferinţei. Ei au urmat cauza până la rădăcină, "eul" care conduce viaţa de zi cu zi. Acest "eu" e o identitate falsă, au spus. Maschează adevăratul eu, care poate fi găsit doar la nivelul sufletului. Dar acest diagnostic nu a condus la un leac rapid. Eul nu e ca o maşină pe care poţi să o desfaci şi apoi să o refaci mai bine. "Eul" are o setare. Crede că ştie să conducă viaţa de zi cu zi şi când e ameninţat cu evacuarea se luptă - la urma urmei, în joc e însăşi supravieţuirea lui. Din acest motiv, ego-ul a devenit un mare duşman al schimbării (în Est, mai mult decât în Vest, acest rol a fost preluat de rău şi de păcat, din motive morale). A început să devină clar faptul că ego-ul era un oponent subtil, pentru că are capacitatea de a pătrunde...

   Orice prăpastie are două pante. La fel şi sinapsa, o prăpastie microscopică ce separă terminaţiile celulelor nervoase care seamănă cu nişte ramuri. Ca să existe activitate celulară, mesajele chimice trebuie să depăşească această zonă. De o parte se află transmiţătorul, de cealaltă parte receptorul. Amândoi trebuie să fie pregătiţi să-şi facă impecabil datoria. Când transmiterea informaţiilor la nivelul sinapsei nu se mai realizează, creierul nu mai funcţionează normal, ceea ce înseamnă că tu nu mai funcţionezi normal. Totul depinde de ce se întâmplă în prăpastie. Cercetătorii au descoperit, de exemplu, că depresia e legată de cantitatea de serotonină, o moleculă-mesager specifică din creier, care trece sinapsa şi se întoarce ca să cureţe drumul pentru următorul impuls. într-un creier normal, trece peste prăpastie cantitatea corectă de serotonină, apoi o cantitate corectă e reabsorbită astfel ca transmiţătorul şi receptorul să fie pregătiţi pentru mesaje noi. în creierul unei persoane deprimate, se reabsoarbe prea multă serotonină, ceea ce epuizează rezervoarele şi nu mai există o cantitate suficientă ca să se trimită corect următorul mesaj. Anumiţi receptori se blochează şi alţii sunt goi. Fără echilibrul necesar, nu poţi să trăieşti o stare de stabilitate şi mulţumire.
   Aceasta e o schemă redusă, dar care spune multe despre felul în care întâmpini o nouă zi. Sufletul tău transmite energie şi conştiinţă, pe care tu eşti setat să o primeşti. Dacă creierul tău e ocupat cu prea multe experienţe vechi, uzate, nu poţi primi decât o parte din energia şi conştiinţa transmise. Ştim cu toţii cum e să te simţi aşa. Imediat după o relaţie eşuată, de exemplu, nu poţi să te gândeşti la o nouă relaţie. Nu eşti receptiv la niciun nivel, începând cu receptorii din celulele nervoase şi continuând cu felul în care te vezi, la ce aştepţi de la iubire, cum îi vezi pe ceilalţi, cum faci faţă decepţiei şi aşa mai departe. E primitiv să percepem totul doar la scara unor molecule care străbat o prăpastie. întreaga fiinţă trebuie să străbată o prăpastie şi receptorii de care depinde viaţa ta transmit toată gama de abilităţi ale minţii şi corpului tău.
   Când te-ai trezit azi-dimineaţă, ziua ar fi putut fi complet nouă. Fiecare zi e o lume nouă. Creierul tău e construit să pri-mească milioane de noi biţi de informaţie. El nu este obligat să-şi păstreze vechile deprinderi care îl împiedică să-şi formeze altele noi. Motivul pentru care nu simţi că ziua de azi e complet nouă este acela că ai nevoie de un nou eu. Dacă vrei ca vechiul eu să te ajute să construieşti o punte de legătură între ieri şi astăzi, nu vei reuşi, la fel ca şi când ai încerca să încarci un receptor nervos din creier care a fost deja încărcat. La un microscop, un specialist în biologie celulară poate să vadă receptorii blocaţi şi la un RMN un neurolog poate să arate zonele din creier care nu sunt atât de active pe cât ar trebui. Dar nu trebuie să cădem în capcana Credinţei că materia controlează fiinţa. Creierul tău nu va închide niciun receptor pe care vrei să-l ţii deschis. Dacă te recreezi în fiecare zi, vei trăi într-o o lume nouă cu fiecare răsărit.
   O astfel de gândire declară război societăţii materialiste. Vrem să spunem că pacienţii care suferă de depresie şi-au determinat singuri dezechilibrul de serotonină? Nu au izbutit să primească bucuria şi împlinirea pe care sufletele lor vor să le ofere? Cel mai bun răspuns la această întrebare e ambiguu din păcate. Creierul are un control dublu. Se conduce automat, ceea ce înseamnă că dezechilibrele chimice pot apărea singure şi distorsiunile activităţii creierului tind să aibă propriul moment de inerţie. Odată stabiliţi într-un loc, acţionează fără intervenţie din exterior. Aşadar ar fi incorect şi fals din punct de vedere medical să susţinem că pacienţii care suferă de depresie şi-au cauzat-o singuri. Pe de altă parte, oamenii contribuie într-adevăr la starea lor de depresie. în mare măsură, activitatea creierului e voluntară. Dacă bei prea mult, te implici în relaţii dăunătoare sau nu ştii cum să faci faţă situaţiilor stresante, creierul tău nu va funcţiona la capacitate maximă. Zona de umbră între voluntar şi involuntar e greu de definit. La urma urmei, fiecare dintre noi trăieşte în ambele zone şi trebuie să le străbată cum poate mai bine.
   Din fericire, o mare parte din control o poţi exercita tu. Tu poţi să spui "Astăzi vreau să fiu altul" şi 90% din treabă e făcută. Şmecheria e să spui "Vreau să fiu altul azi" atât de clar şi cu atâta convingere încât mesajul să fie primit fără greşeală sau confuzie. Două celule nervoase care stau faţă în faţă de-o parte şi de alta a sinapsei se pot comporta ca două entităţi...