Libraria Eu Sunt - libraria sufletului

în perioada 12 august - 3 septembrie vom fi în vacanţă. Ultimele expedieri se vor face pe 11 august, iar comenzile primite în perioada vacanţei vor fi onorate începând cu 4 septembrie. Revenim cu o surpriză :)
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Redirect marţi, 22 august 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Redirect

noua ştiinţă a schimbării psihologice
de Timothy D. Wilson
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Redirect Imaginea mare preţ Eu Sunt: 36,00 lei

preţ listă: 40,50 lei

reducere:
4,50 lei (11,11%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Redirect

   Bazându-se pe cele mai recente studii în domeniul psihologiei sociale, Timothy Wilson ne demonstrează în această carte că multe din credinţele şi acţiunile noastre de bun simţ nu sunt de fapt ceea ce ne dorim a fi. Multe dintre programele noastre sociale şi de educaţie, dintre intervenţiile noastre şi tehnicile de terapie au efectul contrar celui aşteptat şi adesea fac mai mult rău decât bine. Plecând de la propriile sale cercetări, Wilson ne arată cum cheia pentru a ne transforma viaţa este redirecţionarea credinţelor şi a concepţiilor noastre despre noi şi lume, editarea naraţiunilor care ne conduc viaţa. Cartea ne dezvăluie un mod cu totul nou de a înţelege comportamentul uman. Subiectele abordate pe parcursul cărţii sunt deosebit de actuale şi complexe, atingând în mod direct cititorul: trauma, actele de delicvenţă ale copiilor noştri, pactele de sarcină dintre adolescente, programele de prevenire a consumului de alcool şi droguri, starea personală de fericire, prejudecăţile şi presiunea socială etc.
   Lucrul cel mai important pe care trebuie să îl învăţăm este că schimbarea este posibilă şi se poate atinge uşor, dar numai atunci când ştim ce anume să schimbăm şi în ce direcţie, bazându-ne, nu pe intuiţie şi sfaturi sau idei de bun simţ, ci pe intervenţiile ale căror efecte au fost confirmate ştiinţific. Wilson ne arată ce anume funcţionează, ce nu şi de ce şi ne demonstrează ce efecte remarcabile pot avea asupra noastră micile schimbări în modul nostru de a interpreta lumea.
CAPITOLUL 1: Redirecţionare: Mici modificări, Schimbări de durată ... 7

CAPITOLUL 2: Test, Test. Funcţionează? ... 31

CAPITOLUL 3: Modelarea Naraţiunii: îmbunătăţirea Stării Personale de Bine ... 52

CAPITOLUL 4: Modelarea Naraţiunilor Copiilor Noştri: Să Devenim Părinţi mai Buni ... 99

CAPITOLUL 5: Spuneţi doar... Voluntariat: Prevenirea Sarcinilor la Adolescente ... 147

CAPITOLUL 6: încurajarea prin frică: (Scared crooked) Reducerea Violenţei la Adolescenţi ... 173

CAPITOLUL 7: Toată lumea o face.. .Sau nu? Reducerea Abuzului de Alcool şi Droguri ... 198

CAPITOLUL 8: Cu siguranţă că ei n-or să mă placă - Sau mă înşel? Diminuarea Prejudecăţilor ... 231

CAPITOLUL 9: Este Vorba despre Mine, Nu despre Grupul meu: Diminuarea decalajului dintre rezultate ... 258

CAPITOLUL 10: Schimbare Sustenabilă: Găsirea de Soluţii ... 299

Mulţumiri ... 307
Note 308 Bibliografie ... 317
Index ... 341

pag. 20-21

   Aceasta reprezintă editarea naraţiunii în forma sa cea mai simplă: a-i determina pe oameni să dea un sens unui eveniment care "le-a ajuns până la os". Aşa cum a spus Susan Sontag în jurnalul său, "Eu scriu pentru a mă defini - este un act de autocreare - o parte a procesului de devenire". Desigur, tehnica scrisului nu este un leac magic pentru toate problemele psihologice. Uneori nu putem construi o naraţiune coerentă pe cont propriu, iar în astfel de cazuri psihoterapia poate fi de mare ajutor. După cum am văzut, terapia cognitiv-comportamentală este special concepută pentru a-i învăţa pe oameni cum să transforme tiparele negative de gândire în unele mai sănătoase. Dar tehnica scrisului s-a dovedit a fi extrem de benefică pentru persoane cu o gamă largă de experienţe traumatice10.
   De ce CISD nu realizează acelaşi lucru? Unul dintre motive este timing-ul, coordonarea. Aşa cum ştie orice bărbat care a fost vreodată părăsit în mod neaşteptat de o iubită, cel mai prost moment pentru a rezolva problema pierderii este imediat după ce găsim biletul care începe cu "Dragă John", lipit pe oglinda de la baie. Timpul vindecă într-adevăr, cel puţin unele răni; odată ce am terminat de aruncat cu mobilele sau să suspinăm în perne, putem face un pas înapoi şi putem să ne facem o imagine cât de bună putem despre ceea ce s-a întâmplat. ("Nu am fost niciodată cu adevărat potriviţi unul pentru celălalt şi, în plus, este minunat să ai mai mult spaţiu în dulap".) în cazul în care timpul trece, iar noi suntem încă deranjaţi de un eveniment traumatic, probabil încă nu am reuşit să-i dăm un sens şi am putea avea nevoie de un stimulent suplimentar pe care exerciţiul de scriere poate să ni-l ofere. Pe scurt, unul dintre motivele pentru care CISD nu dă rezultate, ţine de faptul că oamenilor le este mai greu să facă un pas înapoi, să obţină în acest fel o anumită perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat.
   Forţarea oamenilor să vorbească despre evenimentul traumatic, imediat după ce s-a întâmplat, poate chiar să consolideze amintirile despre acesta, lucru care face să le fie mai greu oamenilor să reinterpreteze evenimentul pe măsură ce timpul trece.
   Uneori însă, oamenii au mai multă nevoie de un imbold, decât pur şi simplu să scrie despre problemele lor. Aceştia se pot grăbi să compună o piesă narativă distructivă, aşa cum a fost cazul cu studentul care a obţinut nota proastă la matematică. Asemenea unui lucrător de la căile ferate, care manevrează un macaz, noi trebuie să-l redirecţionăm pe o linie sănătoasă. O modalitate de a face acest lucru este aceea de a le da oamenilor "cu linguriţa" o mai bună interpretare a comportamentului lor. După cum vom vedea în capitolul 4, acest lucru funcţionează foarte bine cu copiii. Etichetarea copiilor ca fiind nişte "oameni de ajutor", de exemplu, îi încurajează să asimileze acest punct de vedere despre ei înşişi, în ceea ce-i priveşte pe adulţi, trebuie să fim ceva mai subtili şi să nu le etichetăm în mod direct comportamentul, trebuind să-i facem să ajungă ei înşişi la această concluzie. Eu numesc această abordare direcţionarea naraţiunii (story-prompting), deoarece implică redirecţionarea oamenilor pe o cale nara¬tivă specială, folosind instrucţiuni subtile.
   Pentru a înţelege direcţionarea naraţiunii, haideţi să aruncăm o privire mai atentă la studenţii noştri ipotetici, pe care îi voi numi Bob şi Sarah. "Cred că nu sunt destul de inteligent pentru a face faţă aici", crede Bob după obţinerea unui 4 la testul de matematică. "Probabil că ar fi trebuit să merg mai degrabă la facultatea locală". După cum am văzut, Bob lipseşte de la mai multe ore şi studiază fără tragere de inimă pentru testul următor. "De ce să mai încerc", se gândeşte el, "când este clar că nu sunt capabil?" Bob are rezultate chiar şi mai slabe la următorul test, lucru ce nu constituie o...

pag. 20-21

   Aceasta reprezintă editarea naraţiunii în forma sa cea mai simplă: a-i determina pe oameni să dea un sens unui eveniment care "le-a ajuns până la os". Aşa cum a spus Susan Sontag în jurnalul său, "Eu scriu pentru a mă defini - este un act de autocreare - o parte a procesului de devenire". Desigur, tehnica scrisului nu este un leac magic pentru toate problemele psihologice. Uneori nu putem construi o naraţiune coerentă pe cont propriu, iar în astfel de cazuri psihoterapia poate fi de mare ajutor. După cum am văzut, terapia cognitiv-comportamentală este special concepută pentru a-i învăţa pe oameni cum să transforme tiparele negative de gândire în unele mai sănătoase. Dar tehnica scrisului s-a dovedit a fi extrem de benefică pentru persoane cu o gamă largă de experienţe traumatice10.
   De ce CISD nu realizează acelaşi lucru? Unul dintre motive este timing-ul, coordonarea. Aşa cum ştie orice bărbat care a fost vreodată părăsit în mod neaşteptat de o iubită, cel mai prost moment pentru a rezolva problema pierderii este imediat după ce găsim biletul care începe cu "Dragă John", lipit pe oglinda de la baie. Timpul vindecă într-adevăr, cel puţin unele răni; odată ce am terminat de aruncat cu mobilele sau să suspinăm în perne, putem face un pas înapoi şi putem să ne facem o imagine cât de bună putem despre ceea ce s-a întâmplat. ("Nu am fost niciodată cu adevărat potriviţi unul pentru celălalt şi, în plus, este minunat să ai mai mult spaţiu în dulap".) în cazul în care timpul trece, iar noi suntem încă deranjaţi de un eveniment traumatic, probabil încă nu am reuşit să-i dăm un sens şi am putea avea nevoie de un stimulent suplimentar pe care exerciţiul de scriere poate să ni-l ofere. Pe scurt, unul dintre motivele pentru care CISD nu dă rezultate, ţine de faptul că oamenilor le este mai greu să facă un pas înapoi, să obţină în acest fel o anumită perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat.
   Forţarea oamenilor să vorbească despre evenimentul traumatic, imediat după ce s-a întâmplat, poate chiar să consolideze amintirile despre acesta, lucru care face să le fie mai greu oamenilor să reinterpreteze evenimentul pe măsură ce timpul trece.
   Uneori însă, oamenii au mai multă nevoie de un imbold, decât pur şi simplu să scrie despre problemele lor. Aceştia se pot grăbi să compună o piesă narativă distructivă, aşa cum a fost cazul cu studentul care a obţinut nota proastă la matematică. Asemenea unui lucrător de la căile ferate, care manevrează un macaz, noi trebuie să-l redirecţionăm pe o linie sănătoasă. O modalitate de a face acest lucru este aceea de a le da oamenilor "cu linguriţa" o mai bună interpretare a comportamentului lor. După cum vom vedea în capitolul 4, acest lucru funcţionează foarte bine cu copiii. Etichetarea copiilor ca fiind nişte "oameni de ajutor", de exemplu, îi încurajează să asimileze acest punct de vedere despre ei înşişi, în ceea ce-i priveşte pe adulţi, trebuie să fim ceva mai subtili şi să nu le etichetăm în mod direct comportamentul, trebuind să-i facem să ajungă ei înşişi la această concluzie. Eu numesc această abordare direcţionarea naraţiunii (story-prompting), deoarece implică redirecţionarea oamenilor pe o cale nara¬tivă specială, folosind instrucţiuni subtile.
   Pentru a înţelege direcţionarea naraţiunii, haideţi să aruncăm o privire mai atentă la studenţii noştri ipotetici, pe care îi voi numi Bob şi Sarah. "Cred că nu sunt destul de inteligent pentru a face faţă aici", crede Bob după obţinerea unui 4 la testul de matematică. "Probabil că ar fi trebuit să merg mai degrabă la facultatea locală". După cum am văzut, Bob lipseşte de la mai multe ore şi studiază fără tragere de inimă pentru testul următor. "De ce să mai încerc", se gândeşte el, "când este clar că nu sunt capabil?" Bob are rezultate chiar şi mai slabe la următorul test, lucru ce nu constituie o...

pag. 103-104

   Dar Dr. Spock a mai spus că încrederea în instinctele noastre nu este suficientă: "Poate că a existat o vreme când părinţii ştiau exact cum să-şi crească copiii sau credeau că ştiu. Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, acum nu mai există pur şi simplu nişte reguli clare de urmat. Avem mai multe opţiuni, dar există, de asemenea, mult mai multe alegeri care trebuie să se facă... Oriunde te întorci, există experţi care vă vor spune ce să faceţi. Problema este că, de cele mai multe ori, ei nu sunt de acord unii cu ceilalţi!"
   Această enigmă este de acum familiară cititorilor acestei cărţi - bunicile şi alţi experţi ne dau o mulţime de sfaturi, dar o mare parte din aceste sfaturi se bat cap în cap şi puţine dintre ele au fost testate în mod corespunzător. Desigur, multe practici parentale nu pot fi testate experimental; niciun om de ştiinţă întreg la minte nu ar distribui aleatoriu familii într-o condiţie în care să li se ceară să-şi lovească copiii şi într-o condiţie de control în care să nu-i lovească. Dar multe alte tehnici pot fi testate, iar atunci când s-a reuşit testarea acestora, răspunsurile au fost adesea surprinzătoare.
   în 1997, de exemplu, o companie numită Baby Einstein a lansat emisiuni pentru copiii mici, videoclipuri care au fost concepute, după cum sugerează şi numele, pentru a spori inteligenţa copiilor mici care le vizionau. Site-ul Baby Einstein declară că filmele "sunt concepute ca instrumente interactive pe care părinţii le pot utiliza împreună cu copiii lor... şi care îi permit părintelui să aibă două mâini libere în timp ce se delectează şi experimentează filmul împreună cu micuţul lor". Cu toate acestea, mulţi părinţi au înţeles de aici că copilul lor ar putea beneficia de pe urma vizionării emisiunii chiar dacă ar face acest lucru de unul singur - ca în cazul unui documentar PBS pentru copiii mici. Cine nu s-ar simţi bine dacă şi-ar putea lăsa copilul să urmărească această emisiune, în timp ce ar putea să facă nişte treabă prin casă sau să dea câteva telefoane? Există numeroase companii care au acum pe piaţă materiale video pentru copii şi milioane de copii le-au urmărit. Ca urmare, aceşti copii sunt extrem de inteligenţi, nu-i aşa?
   Din păcate nu, întrucât se dovedeşte că copiii mici nu învaţă foarte bine de la vocile incorporale ce dublează filmele. Să luăm în considerare un studiu foarte inteligent realizat de colegi de-ai mei de la Universitatea din Virginia, în care părinţii de bebeluşi cu vârste între douăsprezece şi optsprezece luni au fost repartizaţi aleatoriu la una din cele patru condiţii ale testului. într-una dintre condiţii, bebeluşii au vizionat un videoclip comercial educaţional de unii singuri, de cel puţin cinci ori pe săptămână timp de patru săptămâni. Filmul a fost conceput pentru a spori vocabularul copiilor mici, prin prezentarea unor cuvinte noi. Părinţii trebuiau să stea în aceeaşi cameră cu copiii, dar fără să privească clipul împreună cu ei. într-o a doua condiţie, bebeluşii au vizionat clipul pentru aceeaşi perioadă de timp, dar un părinte a privit împreună cu ei. într-o a treia condiţie, copiii nu au văzut filmul niciodată. în schimb, părinţilor li s-a dat o listă cu cuvintele din vocabularul prezentat în clip şi au fost instruiţi să-i înveţe pe copiii lor acele cuvinte prin orice modalitate care li se părea lor potrivită. A patra condiţie a reprezentat-o grupul de control, în care părinţii nici nu au arătat clipul copiilor lor şi nici nu i-au învăţat pe aceştia cuvintele din filmuleţ.
   La sfârşitul celor patru săptămâni, cercetătorii au testat cunoştinţele copiilor referitoare la cuvintele prezentate în filmuleţ. Experimentatorii, care nu au fost puşi la curent din care condiţie au făcut parte copiii, le-au arătat o pereche de obiecte şi le-au cerut să îl arate pe cel pe care îl numeau (de exemplu, "Care este ceasul")? în cazul în care copilul arăta obiectul corect, iar "ceasul" era unul dintre cuvintele...

pag. 176-177

   în capitolul 2, în care am vorbit despre cum trebuie să evaluăm intervenţiile, am sugerat să instituim politica lui nu întreba, nu pot spune, încetând să ne mai bazăm pe mărturii pentru a afla dacă un program funcţionează sau nu. La urma urmei, oamenii de multe ori nu ştiu cât de mult i-a ajutat un program, ei nu ştiu cât de norocoşi ar fi fost dacă nu ar fi participat la acel program. în schimb, trebuie să efectuăm teste riguroase în privinţa programelor sociale de tipul scared straight.
   Singurul mod în care putem spune ce efect au aceste programe este prin alcătuirea, prin selecţie aleatorie, a unui grup de tineri care să intre în program şi a unui grup de control, care nu participă la program. O mulţime de studii au făcut acest lucru, iar rezultatele lor sunt remarcabile, atât prin consistenţa lor, cât şi prin direcţia urmată: nu numai că programele de tipul scared straight nu reuşesc să reducă probabilitatea ca acei copii să mai comită infracţiuni, ele de fapt cresc activitatea infracţională. O analiză a unui număr de şapte studii experimentale care au evaluat modul în care participanţii şi neparticipanţii erau sau nu susceptibili de a comite infracţiuni, pe perioade de timp de la trei la cinci¬sprezece luni după o intervenţie de tipul scared straight, a constatat că, în fiecare studiu în parte, copiii care au participat la intervenţii erau mai susceptibili de a comite crime decât erau copiii din grupurile de control. Creşterea activităţii criminale în rândul copiilor care au participat la programul scared straight, a variat de la 1 la suta la 30 la sută, cu o medie de 13 la sută.
   Programul de la închisoarea de stat Rahway (numită acum închisoarea de stat East Jersey) încă mai există şi a servit până acum nu mai puţin de cincizeci de mii de copii cu risc infracţional ridicat, pe o perioadă de treizeci de ani. Să facem un calcul: folosind media de 13 la sută, se poate estima că programul a determinat 6500 de copii să se angajeze în activităţi infracţionale, pe care altfel nu le-ar fi comis. Programele de genul scared straight merită, astfel, premiul meu de tipul flobotomia: adică fac mai mult rău decât bine.
   De ce faptul de a participa la un program de tipul scared straight îi face pe copii mai susceptibili la a comite infracţiuni? Editarea naraţiunii sugerează un răspuns, punând următoare întrebare: cum reuşesc aceste programe să modifice interpretările copiilor în legătură cu motivul pentru care ei ar trebui să stea departe de necazuri? Problema este că programele le oferă copiilor o motivaţie exterioară - pentru a evita ororile închisorii - lucru care poate, în mod paradoxal, să submineze motivaţia lor interioară, de a aborda calea dreaptă. Cu câţiva ani în urmă, am demonstrat împreună cu Daniel Lassiter acest fenomen într-un experiment care a avut loc în două etape, la care au participat studenţi. în prima etapă, le-am dat studenţilor douăzeci de întrebări diverse şi le-am spus că răspunsurile au fost scrise pe o tablă, ascunse în spatele unei bucăţi de carton. Deoarece participanţii au fost lăsaţi singuri când au completat testul, ei ar fi putut trişa cu uşurinţă prin mutarea cartonului, trăgând cu ochiul la răspunsuri, dar niciunul dintre aceştia nu a făcut acest lucru, acest fapt indicând că au avut o motivaţie intrinsecă foarte redusă de a trişa în această situaţie. La urma urmei, era vorba doar de un test fără importanţă, fără consecinţe legate de a greşi sau nu.
   în această primă etapa au existat două situaţii, prima fiind cea pe care am descris-o - studenţii au participat la test şi au decis să nu tragă cu ochiul la răspunsuri. Un al doilea grup a primit o motivaţie externă puternică să nu trişeze - cel care a condus experimentul le-a spus că datele ar fi viciate în cazul în care ei ar arunca o privire la răspunsuri şi că, dacă vor face acest lucru, ei nu vor primi credite pentru...

pag. 228-229

   Un alt mesaj clar pe care îl primim de la acest capitol şi de la cele două anterioare, este că părinţii şi profesorii ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă pentru a evita ca copiii să aibă senzaţia de înstrăinare şi dezangajare. Acest lucru nu este deloc ceva nou, deşi modalităţile de realizare ale acestui lucru - cum ar fi determinarea copiilor să se implice în munca în folosul comunităţii - sunt. O altă soluţie, aşa cum am văzut, este aceea de a le corecta percepţiile greşite despre două tipuri de norme sociale: ce cred copiii că fac colegii lor şi ce cred ei că aprobă colegii lor. In cazul în care părinţii şi profesorii pot corecta percepţia copiilor în legătură cu prevalenta fumatului, băutului şi consumului de droguri (sau a lipsei acesteia), aceste activităţi sunt susceptibile de a părea mai puţin atrăgătoare.
   Cum putem realiza cel mai bine acest lucru? Nimeni nu a spus că e uşor, dar sunt lucruri pe care le putem face. O modalitate prin care copiii află despre ceea ce este cool, este prin intermediul televiziunii şi filmelor, multe dintre care, din păcate, ridică în slăvi fumatul şi băutul. Aproximativ 70 la sută dintre filmele făcute în Statele Unite arată pe cineva fumând şi de multe ori persoanele care îşi aprind ţigara şi par să se bucure de ea sunt nişte staruri sexy, bogate şi pline de farmec (nu le vedem dinţii care încep să li se îngălbenească, sau nu le auzim tuşea lor seacă). Şi studiile arată că cu cât copiii vizionează mai multe filme în care oamenii fumează, cu atât mai probabil este ca aceştia să încerce să fumeze. Un studiu a repartizat aleatoriu nişte elevi de clasa a IX-a pentru a vedea filmul Reality Bites, unii cu scenele în care se fumează, şi alţii cu scenele eliminate prin editare. în versiunea nemodificată a filmului, personajele principale, jucate de Winona Ryder şi Ethan Hawke, fumează în mai multe scene. în versiunea editată, cercetătorii au eliminat aceste scene, păstrând în acelaşi timp linia poveştii. Copiii care au văzut versiunea needitată - în care apar scenele în care se fumează - au raportat că fumătorii erau oameni mai cool şi şi-au exprimat mai mult intenţia de a fuma, decât au facut-o copiii care au văzut versiunea editată.
   Şi atunci, ce pot face părinţii? Putem monitoriza filmele pe care copiii noştri le văd şi le putem boicota pe cele în care fumatul şi băutul sunt puse într-o lumină favorabilă. Noi putem, de asemenea, să facem lobby ca industria filmului să pună capăt acestei tendinţe (a se vedea, de exemplu, site-ul: http://smokefreemovies.ucsf.edu/). In cazul în care copiii noştri se uită la filme care dau fumatului un sens ex¬traordinar (glamorize), putem vorbi cu ei în avans despre p ericolele fumatului şi le putem arăta spoturi publicitare anti-fumat. Experimentul menţionat mai sus, de exemplu, a inclus o condiţie suplimentară, în care elevii de clasa a noua au vizionat mai întâi o reclamă anti-fumat şi abia după aceea au văzut filmul Reality Bites, cu scenele de fumat incluse. Spoturile publicitare anti-fumat au avut un scop profilactic: copiii din această condiţie nu au fost impresionaţi de fumat şi nu au mai raportat intenţia de a fuma, mai mult decât au fâcut-o copiii care au văzut filmul cu scenele în care se fuma tăiate.
   Fireşte, copiii nu învaţă despre normele sociale numai din filme, ei sunt extrem de influenţaţi de către colegii lor. Am putea fi tentaţi să-i încuiem pe copiii noştri în camerele lor, până când ajung la vârsta de douăzeci de ani, dar nu este deloc o soluţie. La urma urmei, o parte a creşterii şi dezvoltării noastre este aceea de a ne găsi prieteni apropiaţi, pe care să-i preţuim, să facem schimburi de informaţii despre muzică, cărţi şi filme şi să ne construim o nişă pentru noi înşine, care să fie independentă de părinţii noştri. Aţi dori mai degrabă ca fiul dvs. de paisprezece ani să aibă un grup de prieteni strâns uniţi, care să-i influenţeze gusturile...

pag. 293-294

   ...întrerupe un ciclu psihologic de tipul autoînfrângere, ciclu care ii determină pe elevi să intre într-o spirală descendentă. Afro-americanii din grupul de control prezentau un risc special de a fi prinşi într-un ciclu de autoînfrângere, în care notele mici le semnalau faptul că nu se potriveau în acel mediu şcolar şi că nu ar poseda ceea ce trebuie pentru a reuşi. Cu toate acestea, afro-americanii care au beneficiat de intervenţie au putut într-un grad mai mare să evite acest ciclu - chiar dacă rezultatele lor iniţiale au fost proaste, au descoperit cercetătorii, ei au fost mai puţin predispuşi la a concluziona că nu vor reuşi sau că nu au ce căuta la şcoală. Intervenţii similare de tipul editarea naraţiunii s-au dovedit de mare ajutor pentru studenţii minoritari. Studenţii de culoare care studiază la o universitate în care studenţii sunt preponderent albi, de exemplu, ar putea fi deosebit de predispuşi să simtă că nu se pot adapta la acea universitate sau că nu se integrează la acea universitate, mai ales în cazul în care au experimentat un regres academic, aşa cum fac mulţi dintre studenţi în primul semestru. Dacă este aşa, atunci o intervenţie destinată să redirecţioneze naraţi¬unile lor, de la "Eu nu mă potrivesc aici", la "Toată lumea dă câteodată în gropi", le-ar putea creşte sentimentul de apartenenţă şi le-ar putea ameliora performanţele academice. Pentru a afla dacă este aşa, cercetătorii au efectuat un studiu cu studenţi albi şi negri din primul an de la o universitate predominant albă. în cadrul condiţiei de participare intervenţie, studenţii au primit statistici şi au citit interviuri cu studenţi din anii superiori, care indicau faptul că majoritatea studenţilor, la începutul facultăţii, se tem că nu se pot adapta la cerinţe, dar că aceste griji se diminuează în timp. Pentru a consolida acest mesaj, studenţii au scris un discurs, ce ilustra modul în care această lecţie li se potrivea lor; adică, cum grijile proprii legate de problemele lor de adaptare aveau cel mai probabil să fie doar temporare. Ei au ţinut acest discurs în faţa unei camere video, aparent pentru ca acest lucru să poată fi arătat viitorilor studenţi de la universitatea lor. Participanţii la grupul de control au trecut prin aceeaşi procedură, cu excepţia faptului că nu au fost informaţi că atitudinile sociale şi politice se schimbă pe parcursul anilor de colegiu - nu au aflat nimic despre schimbările survenite în sentimentul de apartenenţă al studenţilor.
   întreaga sesiune a durat doar o oră. Cu toate acestea, ca şi în cazul altor intervenţii de tipul editarea naraţiunii, ea a avut efecte dramatice pe termen lung asupra performanţelor şi confortului studenţilor negri. Cei care au primit mesajul pozitiv despre apartenenţă, în raport cu cei din grupul de control, au considerat că se adaptează mai bine, au devenit mult mai implicaţi din punct de vedere academic (printr-un studiu mai intens, prin participarea la mai multe sesiuni de discuţii şi punând mai multe întrebări în timpul cursurilor), şi au obţinut note mai bune în tot restul anilor de colegiu. Şi nu numai atât; într-un chestionar completat chiar înainte de absolvire, studenţii de culoare care au beneficiat de intervenţia referitoare la "sentimentul de apartenenţă" au raportat că au avut o sănătate mai bună, au vizitat medicul de mai puţine ori şi au fost mai fericiţi decât au fost studenţii negri din grupul de control. Mesajul de "apartenenţă" nu a avut nici un efect asupra studenţilor albi, întrucât cei mai mulţi dintre ei simţeau deja că nu au probleme de adaptare la universitatea la care învaţă.
   Cercetătorii care au efectuat aceste studii de tipul editarea naraţiunii în legătură cu realizările academice au subliniat faptul că intervenţiile lor nu sunt menite să înlocuiască alte modalităţi de reducere a decalajului dintre rezultate, cum ar fi furnizarea unei educaţii preşcolare mai bune şi reproiectarea şcolilor. Ar fi absurd să afirm că a-i determina pe...

  • cartea a apărut în mai 2013 la editura Herald, în cadrul colecţiei Alter Ego
  • traducător: Marilena Constantinescu
  • cartea cuprinde 352 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.300 kg
  • ISBN: 978-973-111-384-5
  • cartea a fost vizualizată de 1266 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "Redirect"
(psihologie > socială)
derulare
Natura umană
Natura umană
(socială)
Mesaje
Mesaje
(educaţie, socială)
Busola plăcerii
Busola plăcerii
(socială)
Puterea tăcută
Puterea tăcută
(aplicată, dezvoltare personală, socială)
Părinte în era digitală
Părinte în era digitală
(educaţie, socială)
Părinţii toxici
Părinţii toxici
(educaţie, socială)
Când părinţii se despart
Când părinţii se despart
(educaţie, socială)
Cum să fii convingător
Cum să fii convingător
(educaţie, socială)
Divorţul toxic
Divorţul toxic
(educaţie, socială)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare vineri, 11 august 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar