Să îmbătrânim sănătos

   Concluzia tuturor filozofilor şi scriitorilor care iau în considerare nemurirea este aceeaşi ca şi cea a nefericitului personaj al lui Lagerkvist. îmbătrânirea şi moartea dau sens vieţii. Viaţa fără ele ar fi, până la urmă, groaznică, intolerabilă. Ne putem dori să trăim mai mult decât atribuirea biblică de şaizeci sau o sută de ani, sau o medie de viaţă puţin mai mare decât cea a oamenilor născuţi azi în ţări ale lumii industrializate, care se bucură de medicina modernă. Bineînţeles, putem spera, fără nicio îndoială, că slăbiciunile şi distrugerile bătrâneţii vor apărea mai târziu în viaţa noastră, iar decăderea şi moartea vor fi iuţi şi liniştite. Dar să tânjeşti după tinereţe veşnică şi să scapi de moarte mi se par cele mai mari prostii.
   Am expus în acest capitol câteva versiuni diferite ale nemuririi, care întăresc părerea filozofilor şi scriitorilor, chiar dacă ei nu au avut acces la informaţia descoperită de biogerontologii de azi. Prima versiune e cea a identităţii celulelor nemuritoare şi a dezvoltării maligne. Când celulele devin nemuritoare, ele sunt canceroase. Ele nu fin seama de regulile ce guvernează creşterea şi dezvoltarea normală a organismelor, se comportă în mod periculos şi egoist şi în cele din urmă distrug organismul în care au luat naştere. A doua e sterilitatea vieţii fără sex şi moarte, având ca exemplu Jumping cholla şi incapacitatea sa de a se adapta la un mediu schimbător. A treia este dezastrul tithonian: prinderea în capcana suferinţei inevitabile a vieţii fără posibilitate de scăpare. O a patra este soarta Evreului Rătăcitor, deposedat de către existenţa eternă pe Pământ de toate cele ce fac să merite trăită viaţa adevărată.
   Am vrut să prezint ideile acestea la începutul acestei cărţi datorită puterii fantastice pe care o exercită conceptul de antiîmbătrânire asupra minţilor contemporane. Medicina antiîmbătrânire este un curent major în îngrijirea sănătăţii de azi, înmulţindu-se revistele, adunările, clinicile, practicienii şi pieţele foarte active pentru produse şi servicii. Poate că partizanii antiîmbătrânire nu oferă chiar nemurirea sau tinereţea veşnică, dar evident ei stabilesc relaţii cu oamenii de peste tot ce tânjesc după aceste rezultate. Voi studia mişcarea antiîmbătrânire mai...

   ...vorbi despre ea, te întreba ce faci, cum te simţi. Avea un rafinat simţ al umorului, îi plăcea să scoată în evidenţă partea caraghioasă a vieţii şi reuşea să facă mulţi oameni să râdă împreună cu ea. Avea un cerc mare de prieteni adevăraţi, oameni din toate colţurile lumii cu care avea legături strânse, oameni de vârste diferite, de multe culturi, de condiţii sociale foarte diverse.
   Lui Jenny nu îi plăcea când le spuneam oamenilor ce vârstă are şi nu voia să se potolească. într-o zi a venit să ia cina la mine acasă, iar eu mă întreţineam cu un doctor şi soţia sa, amândoi din India. Doctorul ţinuse un spa ayurvedic în Mysore, iar eu îl vizitasem. El a invitat-o acolo pe Jenny, ademenind-o cu diverse terapii de întinerire de care putea beneficia. Ea a ascultat politicos, apoi a spus ferm: "Nu vreau să fiu reîntinerită."
   Totuşi dorea să meargă în India şi în Tibet - două locuri în care nu fusese. Şi era hotărâtă să străbată întreaga cale ferată Transsiberiană împreună cu o prietenă tânără şi iubitoare de aventuri. Dar asta nu a fost să fie.
   La nouăzeci şi unu de ani Jenny a început să se liniştească. Se plângea că nu avea destulă "bărbăţie", că rămânea fără energie. Am observat o uşoară deteriorare a memoriei, în special o dificultate în a-şi aminti nume, deşi nu era nimic anormal pentru vârsta ei. Uneori o auzeam spunând că nu e distractiv să fii bătrân, dar asta se întâmpla foarte rar. Apoi, în 2003, când m-a vizitat în British Columbia, a avut un episod de gravă insu¬ficienţă cardiacă, ce se manifesta prin opriri scurte ale respiraţiei. La spital, au descoperit că avea stenoză aortică, o îngustare excesivă a valvei inimii ce permite sângelui îmbogăţit cu oxigen să pătrundă în artera care alimentează întregul organism. Organismul şi creierul lui Jenny trăiseră cu un minimum de alimentaţie. Nu am ştiut niciodată că avea probleme cu inima. Era clar o boală a bătrâneţii. Valva sa aortică se calcificase şi se înţepenise după atâţia ani de muncă constantă.
   Există un tratament chirurgical pentru stenoza aortică: înlocuirea valvei uzate cu una bună, prelevată de la un porc, dar mama mea era fermă în hotărârea de a nu fi operată şi am decis împreună cu cardiologul ei că nu ar fi o idee bună. Exista un risc prea mare ca Jenny să iasă din operaţie cu o inimă ce funcţiona mai bine, dar cu un creier deteriorat. Aşa că ne-am decis să o tratăm cu medicamente care să împiedice lichidele să se acumuleze în plămâni şi să-i ajute în acelaşi timp inima să pompeze mai eficient. Pronosticul nu era bun: exista pericolul unei insuficienţe cardiace mai grave şi un risc crescut de moarte cardiacă subită.
   Jenny a reacţionat bine la medicamente, dar viaţa ei nu a mai fost aceeaşi. Umbla cu dificultate, parţial din cauza respiraţiei întretăiate, parţial din cauza unei răni la genunchi, provocată de o căzătură survenită cu câteva luni mai devreme. Concentrarea sa s-a deteriorat, probabil din cauza fluxului redus de sânge din creier, ceea ce îi îngreuna cititul şi chiar privitul la televizor. A devenit alarmant de slabă, în pofida eforturilor depuse de toţi pentru a o încuraja să mănânce. Devenise o sarcină grea scoaterea ei la un restaurant, un film sau oriunde altundeva, şi totuşi ea continua să vorbească despre călătorii în Tibet şi Siberia.
   Doctorul lui Jenny, un cardiolog care îmi e prieten vechi, spunea că ea a devenit pacienta lui preferată, datorită vioiciunii şi optimismului său. "Nu uita niciodată să mă întrebe de nevastă şi copii, pe care îi ştia bine, îşi aminteşte el, şi mereu spunea că se însănătoşeşte. Mereu mă făcea să râd."
   Jenny a avut, în ultimul său an de viaţă, o altă criză car¬diacă, iar în ultimele luni era mai mult închisă în apartamentul ei. Nu a trebuit să se ducă la un azil, nu a stat în spital şi a murit acasă, subit, după o zi plină de vizitatori şi de telefoane primite de la prieteni şi familie. Plecarea ei a fost intimă, plmă de demnitate şi binecuvântat de rapidă.
   Mama mea a trăit mai mult decât părinţii ei şi decât majori¬tatea fraţilor săi. A avut parte de o sănătate bună aproape întreaga sa viaţă, a ajuns la nouăzeci de ani cu aproape toate aptitudinile intacte şi a avut un declin relativ rapid în ultimul său an, cu puţine intervenţii medicale - compresia morbidităţii pe care toţi ar trebui să o căutăm. Bineînţeles că şi trupul ei a îmbătrânit. Privind fotografii vechi din albumul ei, pe când pregăteam o comemorare a vieţii sale, am fost uimit de nivelul...

   Capitolul 15

   MINTEA II: GÂNDURI, S€NTIMENTE, ATITUDINI

   Gândurile, sentimentele şi atitudinea dvs. sunt factori determinanţi ai modului în care îmbătrâniţi. Să vă explic câteva dintre influenţele lor asupra sănătăţii şi asupra procesului de îmbătrânire, apoi am să vă dau câteva sugestii pentru îndreptarea lor în direcţii mai bune.
   Gândurile (cu o contribuţie din partea imaginilor vizuale) sunt sursa principală a sentimentelor, a comportamentului şi (în timp) a atitudinii faţă de noi şi faţă de lumea în care trăim. Majoritatea stărilor proaste, a sentimentelor de tristeţe şi anxietate sunt înrădăcinate în gânduri şi în tiparele obişnuite ale gândurilor. Avem tendinţa de a nu fi conştienţi de conexiune şi neinstruiţi în modalităţile de a o folosi.
   Majoritatea formelor de dezechilibru emoţional - depresia şi anxietatea - sunt atât de des întâlnite încât se pot numi epidemii. Acestea afectează persoanele de toate vârstele, inclusiv un procent mare din populaţia în vârstă; şi desigur compromite calitatea vieţii, intervenind în procesul de îmbătrânire. Doctorii le ţin sub control cu medicamente, antidepresive şi factori antianxietate, cuvintele-cheie aici fiind "a ţine sub control". Aceste medicamente suprimă depresia şi anxietatea; ele nu le trateazâ şi nici nu ajung la originea lor. Sprijin utilizarea medicamentelor psihiatrice doar pe termen scurt, în condiţii severe, recunoscând că depresia poate ameninţa viaţa şi anxietatea poate fi dezechilibrantă, dar sfătuiesc atât pacienţii, cât şi doctorii să fie atenţi la măsurile alternative. Medicamentele pot fi toxice, pot produce dependenţă şi pot schimba chimia creierului în moduri în care mai degrabă cresc decât să scadă probabilitatea problemelor emoţionale în viitor.
   Depresia este de obicei canalizată spre gânduri obişnuite legate de inutilitate şi izolare, iar anxietatea spre gânduri legate de a pierde controlul sau incapacitatea de a face faţă provocărilor zilnice. Pe măsură ce îmbătrâniţi, aceste gânduri pot lua amploare. Într-o cultură care se adresează tinerilor, persoanele mai în vârstă au tendinţa de a crede că valoarea vieţii descreşte odată cu vârsta şi se găsesc izolaţi laolaltă cu alţi bătrâni. Inevitabil, trupul care îmbătrâneşte va ceda, forţându-vă să renunţaţi la activităţile tinereşti, lăsându-vă cu mai puţin control asupra lucrurilor şi cu mai multă teamă.
   Observ că persoanele în vârstă se chinuie singure cu trei concepte generale: (1) nu vor să sufere; (2) nu vor să fie o povară pentru alţii; (3) vor ca restul vieţii lor să fie plin de însemnătate. Acestea sunt probleme adevărate care apar mai târziu în viaţă şi ar trebui să fie înfruntate, mai degrabă decât să devină obsesii.
   Prima presupune să discutaţi cu doctorul şi cu familia voastră şi să discutaţi ce vreţi şi ce nu vreţi să faceţi în cazul în care aveţi o boală care vă ameninţă viaţa sau sunteţi într-o incapacitate de vreun alt fel. Decizia aleasă ar trebui să fie scrisă şi comunicată tuturor celor implicaţi în îngrijirea voastră. A doua necesită pregătiri asemănătoare mai avansate, de data asta cu avocaţi, familie şi consilieri financiari. A treia cere mai multă responsabilitate din partea voastră - să vă gândiţi ce activităţi v-ar putea îmbogăţi viaţa şi v-ar oferi o mai bună impresie despre sine. Se poate să fie o anumită muncă sau o formă de exprimare a creativităţii. În loc să meditaţi la deşertăciunea vieţii, găsiţi-vă ceva de făcut.