Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Să nu faci rău duminică, 30 aprilie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Să nu faci rău

poveşti despre viață, moarte şi operații pe creier
de Henry Marsh
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Să nu faci rău Imaginea mare preţ Eu Sunt: 28,00 lei

preţ listă: 29,90 lei

reducere:
1,90 lei (6,35%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Să nu faci rău

Ce înseamnă să fii neurochirurg? Cum e să ţii viaţa cuiva în mâinile tale, să tai adânc în materia care creează gândurile, sentimentele şi raţiunea? Cum trăieşti cu consecinţele efectuării unei operaţii care ar trebui să salveze viaţa unui pacient, dar care se termină prost?
În neurochirurgie, mai mult decât în orice altă ramură a medicinei, jurământul medicului de a "nu face rău" conţine o amară ironie. Operaţiile pe creier comportă riscuri grave. In fiecare zi, chirurgul-şef Henry Marsh trebuie să ia decizii dureroase, adesea în condiţii de urgenţă şi nesiguranţă. Dacă vi se pare că chirurgia pe creier este un meşteşug precis şi elegant, practicat cu calm şi detaşare de către doctori, această relatare dureroasă, brutal de onestă vă va convinge să vă mai gândiţi. Cu o uimitoare compasiune şi sinceritate, autorul dezvăluie extraordinara bucurie de a opera, triumfurile profund mişcătoare, dezastrele şi regretele, dar şi momentele de umor negru ce caracterizează viaţa unui chirurg pe creier. O incursiune de neuitat în nenumăratele drame umane ce au loc într-un spital modern aglomerat, dar, mai presus de toate, o lecţie pentru cei care au nevoie de speranţă atunci când se confruntă cu cele mai dificile decizii din viaţă.
Prefaţă ... 11

Capitolul 1. Pineocitom ... 13
Capitolul 2. Anevrism ... 25
Capitolul 3. Hemangioblastom ... 50
Capitolul 4. Melodramă ... 64
Capitolul 5. Tic douloureux ... 78
Capitolul 6. Angor animi ... 90
Capitolul 7. Meningiom ... 103
Capitolul 8. Papilom de plex coroid ... 125
Capitolul 9. Leucotomie ... 129
Capitolul 10. Traumă ... 139
Capitolul 11. Ependimom ... 152
Capitolul 12. Glioblastom ... 163
Capitolul 13. Infarct ... 173
Capitolul 14. Neurotmesis ... 185
Capitolul 15. Meduloblastom ... 196
Capitolul 16. Adenom pituitar ... 201
Capitolul 17. Empiem ... 207
Capitolul 18. Carcinom ... 214
Capitolul 19. Mutism akinetic ... 222
Capitolul 20. Hubris ... 229
Capitolul 21. Fotopsie ... 237
Capitolul 22. Astrocitom ... 254
Capitolul 23. Tirosin-kinază ... 264
Capitolul 24. Oligodendrogliom ... 274
Capitolul 25. Anesthesia dolorosa ... 284

Mulţumiri ... 304

pag. 25-26

   Anevrism

   subst dilatare morbidă a peretelui unui vas de sânge, de obicei a peretelui unei artere.

   Neurochirurgia presupune tratamentul chirurgical al pacienţilor cu boli şi traumatisme ale creierului şi măduvei spinării. Acestea sunt probleme rare, astfel că există doar un mic număr de neurochirurgi şi de departamente de neurochirurgie, în comparaţie cu alte specialităţi medicale. Nu am avut nici un fel de contact cu neurochirurgia în timpul studenţiei. Nu ni se permitea accesul în sala în care se făceau intervenţii de neurochirurgie în spitalul în care m-am pregătit - se considera că e un domeniu prea specializat şi cabalistic pentru simplii studenţi. Odată, când mergeam pe coridorul principal al blocului operator, apucasem să văd, scurt, printr-un mic geam al uşii sălii de operaţii de la neurochirurgie, o femeie dezbrăcată, anesteziată, cu capul complet ras, care stătea nemişcată şi dreaptă în fund pe o masă chirurgicală specială. Un neurochirurg vârstnic şi extraordinar de înalt, cu faţa ascunsă de o mască chirurgicală şi cu un bec complicat prins de cap, stătea în picioare în spatele ei. Cu mâinile lui enorme, îi picta scalpul ras cu iod maro. Arăta ca o scenă din filmele de groază. Trei ani mai târziu, m-am aflat în aceeaşi sală de operaţii neurochirurgicale, privindu-l pe cel mai tânăr dintre doi chirurgi specialişti care lucrau în spital cum opera o femeie cu anevrism cerebral rupt. Trecuse un an şi jumătate de când mă calificasem ca doctor şi eram deja dezamăgit şi deziluzionat la gândul unei cariere în medicină. Lucram în acea perioadă ca medic rezident, la secţia de reanimare a spitalului în care făcusem practică. Văzând că arătam cam plictisit, una dintre anestezistele care lucrau în secţia de reanimare îmi propusese să cobor la sala de operaţie ca să o ajut să pregătească un pacient pentru o intervenţie neurochirurgicală.
   Era ceva diferit de toate celelalte operaţii pe care le văzusem, care de obicei păreau să implice incizii lungi, sângerânde, şi manevrarea unor părţi ale corpului mari şi alunecoase. Această operaţie se făcea cu ajutorul unui microscop neurochirurgical, printr-o mică deschidere dintr-o parte a capului femeii, folosindu-se numai instrumente fine, microscopice, cu care se manipulau vasele de sânge din creierul acesteia.
   Anevrismele sunt dilatări mici, ca nişte baloane, ale arterelor cerebrale, care pot - şi adesea chiar o fac - produce hemoragii catastrofale în creier. Scopul operaţiei este să se pună un clips metalic minuscul cu resort pe gâtul anevrismului - doar câţiva milimetri în jurul acestuia - pentru a împiedica anevrismul să plesnească. Există un pericol cât se poate de real ca un chirurg, care lucrează la o adâncime de câţiva centimetri în centrul capului pacientului, într-un spaţiu îngust de sub creier, să spargă din neatenţie anevrismul în timp ce îl desprinde de creier şi de vasele de sânge care îl înconjoară, încercând să-l prindă în clips. Anevrismele au pereţi subţiri, fragili; cu toate acestea au înăuntru sânge arterial, cu presiune mare. Uneori, peretele este atât de subţire, încât poţi vedea vârtejuri de sânge roşu-închis înăuntrul anevrismului, mărite la proporţii enorme şi sinistre de microscopul chirurgical. Dacă chirurgul rupe anevrismul înainte să-l poată prinde, pacientul moare de cele mai multe...

pag. 25-26

   Anevrism

   subst dilatare morbidă a peretelui unui vas de sânge, de obicei a peretelui unei artere.

   Neurochirurgia presupune tratamentul chirurgical al pacienţilor cu boli şi traumatisme ale creierului şi măduvei spinării. Acestea sunt probleme rare, astfel că există doar un mic număr de neurochirurgi şi de departamente de neurochirurgie, în comparaţie cu alte specialităţi medicale. Nu am avut nici un fel de contact cu neurochirurgia în timpul studenţiei. Nu ni se permitea accesul în sala în care se făceau intervenţii de neurochirurgie în spitalul în care m-am pregătit - se considera că e un domeniu prea specializat şi cabalistic pentru simplii studenţi. Odată, când mergeam pe coridorul principal al blocului operator, apucasem să văd, scurt, printr-un mic geam al uşii sălii de operaţii de la neurochirurgie, o femeie dezbrăcată, anesteziată, cu capul complet ras, care stătea nemişcată şi dreaptă în fund pe o masă chirurgicală specială. Un neurochirurg vârstnic şi extraordinar de înalt, cu faţa ascunsă de o mască chirurgicală şi cu un bec complicat prins de cap, stătea în picioare în spatele ei. Cu mâinile lui enorme, îi picta scalpul ras cu iod maro. Arăta ca o scenă din filmele de groază. Trei ani mai târziu, m-am aflat în aceeaşi sală de operaţii neurochirurgicale, privindu-l pe cel mai tânăr dintre doi chirurgi specialişti care lucrau în spital cum opera o femeie cu anevrism cerebral rupt. Trecuse un an şi jumătate de când mă calificasem ca doctor şi eram deja dezamăgit şi deziluzionat la gândul unei cariere în medicină. Lucram în acea perioadă ca medic rezident, la secţia de reanimare a spitalului în care făcusem practică. Văzând că arătam cam plictisit, una dintre anestezistele care lucrau în secţia de reanimare îmi propusese să cobor la sala de operaţie ca să o ajut să pregătească un pacient pentru o intervenţie neurochirurgicală.
   Era ceva diferit de toate celelalte operaţii pe care le văzusem, care de obicei păreau să implice incizii lungi, sângerânde, şi manevrarea unor părţi ale corpului mari şi alunecoase. Această operaţie se făcea cu ajutorul unui microscop neurochirurgical, printr-o mică deschidere dintr-o parte a capului femeii, folosindu-se numai instrumente fine, microscopice, cu care se manipulau vasele de sânge din creierul acesteia.
   Anevrismele sunt dilatări mici, ca nişte baloane, ale arterelor cerebrale, care pot - şi adesea chiar o fac - produce hemoragii catastrofale în creier. Scopul operaţiei este să se pună un clips metalic minuscul cu resort pe gâtul anevrismului - doar câţiva milimetri în jurul acestuia - pentru a împiedica anevrismul să plesnească. Există un pericol cât se poate de real ca un chirurg, care lucrează la o adâncime de câţiva centimetri în centrul capului pacientului, într-un spaţiu îngust de sub creier, să spargă din neatenţie anevrismul în timp ce îl desprinde de creier şi de vasele de sânge care îl înconjoară, încercând să-l prindă în clips. Anevrismele au pereţi subţiri, fragili; cu toate acestea au înăuntru sânge arterial, cu presiune mare. Uneori, peretele este atât de subţire, încât poţi vedea vârtejuri de sânge roşu-închis înăuntrul anevrismului, mărite la proporţii enorme şi sinistre de microscopul chirurgical. Dacă chirurgul rupe anevrismul înainte să-l poată prinde, pacientul moare de cele mai multe...

pag. 90-91

   6. Angor animi

   subst. senzaţia de a fi pe moarte, diferită de teama de moarte sau de dorinţa de a muri.

   Tot aşa cum am mers pentru prima dată în Ucraina din curiozitate, şi nu dintr-o dorinţă specială de a-i ajuta pe ucraineni - deşi acum lucrez acolo de mai bine de 20 de ani -, am devenit medic nu dintr-un simţ adânc al vocaţiei, ci din cauza unei crize din viaţa mea.
   Până la vârsta de 21 de ani, urmasem calea care părea în mod clar trasată în faţa mea de familie şi de educaţie. Era într-o vreme în care oamenii din mediul meu puteau pur şi simplu presupune că locul de muncă îi aştepta - singura problemă era să te decizi ce anume voiai să faci. Primisem o educaţie englezească, particulară şi privilegiată, într-o şcoală renumită, dedicând mulţi ani studiului limbilor latină şi greacă şi apoi studiului englezei şi istoriei. După ce am terminat şcoala, mi-am luat doi ani liber şi, după mai multe luni în care am editat, la Arhivele Naţionale, documente privind obiceiurile şi tradiţiile medievale (un post obţinut de tatăl meu prin intermediul multelor sale relaţii), am petrecut un an ca voluntar într-un colţ îndepărtat al Africii de Vest, unde am predat literatura engleză. Am mers apoi la Oxford, ca să studiez Ştiinţe politice, filosofie şi Ştiinţe economice.
   Eram menit, presupun, să am o carieră academică sau administrativă de un fel sau altul. în toţi aceşti ani, nu am primit, practic, nici un fel de educaţie ştiinţifică. Cu excepţia unui străbunic din partea mamei, care fusese, în primele decenii ale secolului trecut, doctor de ţară în Prusia rurală, nu găseai nimic medical sau ştiinţific în familia mea. Tatăl meu, englez, era avocat pentru drepturile omului şi profesor universitar, iar mama mea, refugiată germană din Germania nazistă, ar fi fost probabil filolog dacă nu ar fi refuzat să se alăture ramurii pentru femei a Tineretului Hitlerist - Liga Fetelor Germane -, motiv pentru care i s-a interzis accesul la universitate. în afara acelui medic din Prusia, strămoşii mei din ambele părţi ale familiei erau profesori, clerici şi comercianţi (deşi unchiul meu fusese pilot de vânătoare pe avioane Messerschmitt într-un escadron de elită, până când a fost împuşcat în 1940).
   în timp ce eram la Oxford m-am îndrăgostit, dragostea nu mi-a fost împărtăşită şi, împins de disperare şi plângându-mi de milă, am abandonat studiile universitare, spre dezamăgirea profundă a tatălui meu, şi am plecat să lucrez ca brancardier într-un oraş minier din nordul Angliei, încercând să-1 imit pe Jack Nicholson atunci când se îndrepta către Alaska, la sfârşitul filmului Cinci piese uşoare. Mi-am petrecut acolo şase luni, ridicând în fiecare zi pacienţii pe masa de operaţie şi apoi de pe masă înapoi către paturi, curăţând pereţii şi echipamentele şi asistându-i pe anestezişti.
   Locuiam într-o cameră mică dintr-un spital de boli infecţioase vechi, aproape abandonat, cu un acoperiş de tablă ondulată, pe malurile noroioase ale foarte poluatului râu Wansbeck. Era la câteva mile de coasta unde plajele erau negre de la cărbunele mineral. De la geamul meu vedeam în depărtare...

pag. 176-177

   Am convenit cu rezidentul meu că era probabil o tumoare, dar una care era imposibil de îndepărtat. Tot ce se putea face ar fi fost o operaţie de biopsie, în care o mică parte a tumorii urma să fie extrasă şi trimisă la analiză. I-am spus să aducă pacientul la spitalul nostru, pentru a face această operaţie. Privind în urmă, îmi dau seama că am fost neglijent - ar fi trebuit să pun mai multe întrebări despre istoricul pacientului şi dacă mi s-ar fi dat informaţiile corecte, ceea ce probabil nu ar fi fost posibil pentru că erau toate informaţii la mâna a doua, m-aş fi uitat mai atent la radiografii sau i-aş fi cerut părerea neuroradiologului.
   Prin urmare, tânărul a fost transferat la unitatea de neurochirurgie. Rezidentul meu a făcut operaţia de biopsie corect - o operaţie minoră şi relativ sigură, efectuată printr-un orificiu de un centimetru făcut cu burghiul în craniu, şi care a durat mai puţin de o oră. Rezultatul analizei a fost că anomalia nu era o tumoare, ci un infarct - suferise un atac cerebral, lucru neobişnuit la un bărbat de această vârstă, dar nu ceva de care să nu mai fi auzit niciodată. Privind în urmă, mi s-a părut destul de evident că aceasta era ceea ce se vedea pe tomografie şi că eu interpretasem greşit. M-am simţit jenat, dar nu foarte tulburat - nu părea să fie o greşeală prea gravă, iar un atac cerebral părea mai convenabil decât o tumoare malignă. Pacientul a fost transferat înapoi la spitalul local, pentru a se investiga cauza atacului cerebral. Nu m-am mai gândit apoi la acest lucru.
   Doi ani mai târziu, am primit o copie a unei scrisori lungi, scrise cu o mână tremurată, bătrână, de către tatăl tânărului. Scrisoarea fusese transmisă la spital şi-mi fusese dată mie, ca să prezint observaţii, de către Biroul de Sesizări, recent redenumit de noul director executiv: "Departamentul de sugestii şi sesizări". Scrisoarea mă acuza de a fi responsabil pentru moartea fiului său, care murise la câteva luni după ce fusese ; transferat înapoi la spitalul local. Tatăl era sigur că fiul său murise din cauza operaţiei.
   De fiecare dată când primesc scrisori de sesizare devin foarte neliniştit. în fiecare zi iau câteva zeci de decizii care, dacă sunt greşite, pot avea consecinţe groaznice. Pacienţii mei au o nevoie extraordinar de mare să creadă în mine, şi am nevoie şi eu să cred în mine. Delicatul mers pe sârmă care este chirurgia pe creier este complicat şi mai mult de presiunea constantă de a interna şi externa pacienţii cât se poate de repede. Când primesc una dintre aceste scrisori sau o scrisoare de la un avocat care îmi anunţă intenţia unui pacient de-ai mei de a mă da în judecată, sunt obligat să privesc distanţa imensă de sub sârma pe care mă balansez, până la pământul de jos. Mă simt ca şi cum aş fi gata să mă prăbuşesc într-o lume înspăimântătoare, în care rolurile obişnuite sunt inversate - o lume în care sunt neputincios şi la mila pacienţilor ghidaţi de avocaţi afabili şi invulnerabili, care, pentru a mă deruta şi mai tare, sunt îmbrăcaţi în costume respectabile la fel ca mine şi vorbesc cu acelaşi ton încrezător în sine. Am senzaţia că mi-am pierdut întreaga credibilitate şi autoritate pe care le port ca pe o armură atunci când fac vizita în saloane sau când deschid craniul unui pacient în sala de operaţie.
   Am cerut fişa decedatului şi am aflat că murise în urma unui nou atac cerebral, cauzat de o boală care afectează vasele de sânge din creier şi care rezultase din primul atac, pe care îl interpretasem greşit ca fiind o tumoare. Operaţia de biopsie a fost inutilă şi nefericită, dar irelevantă. Am explicat, mi-am cerut iertare şi m-am apărat într-o serie de scrisori, pe care conducerea spitalului le-a rescris la persoana a treia şi le-a trimis tatălui, cu semnătura directorului executiv. Tatăl nu a fost mulţumit şi a solicitat o audienţă la Departamentul de sesizări,...

pag. 276-277

   Aşa că am luat-o pe scări în sus către Kent, secţia de neurologie.
   Din motive cunoscute numai de ei, managerii au reorganizat recent alocarea paturilor noastre, transformând jumătate din secţia de neurologie pentru femei într-o secţie pentru pacienţii cu atac neurologic, şi au relocat pacienţii mutaţi de la neuro-chirurgie în secţia de neurologie de la următorul etaj. Aşa că mi-am târât picioarele în sus pe scări, către secţia de neurologie. Intrarea era încuiată şi am constatat că-mi uitasem cârdul de acces acasă, aşa că am sunat la soneria de lângă uşă. A trebuit să aştept multe minute până să bâzâie broasca şi să pot împinge uşa ca s-o deschid. Am intrat pe coridorul cu pereţi galbeni, care avea pe o parte saloane pentru pacienţi, fiecare cu câte şase paturi, îndesate aproape unul de celălalt, ca vitele într-un grajd.
   "Ai vreunul dintre pacienţii mei programaţi pentru operaţie mâine?" am spus cu speranţă unui asistent înalt, care stătea la recepţie.
   S-a uitat întrebător la mine.
   "Sunt domnul Marsh, specialistul neurochirurg", am spus, iritat de a nu fi recunoscut în propriul spital.
   "Bernadette ştie. Este cu o pacientă la duş", a răspuns plictisit.
   Aşa că am aşteptat până când Bernadette, purtând o pereche de cizme albe mari şi un şorţ de plastic, a apărut din baie, conducând o femeie în vârstă şi încovoiată, care mergea cu cadrul. "A, domnul Marsh!", a spus zâmbind. "Aţi pornit ca de obicei în căutarea pacienţilor dumneavoastră? N-avem nici unul aici astă-seară."
   "Asta chiar mă scoate din minţi", am spus. "Nici nu ştiu de ce mă stresez. Mi-a luat 20 de minute ca să nu găsesc un pacient. Poate nici nu vine astă-seară, până la urmă."
   Bernadette mi-a zâmbit înţelegătoare. L-am găsit pe cel de-al doilea pacient - tânărul doctor - stând la una dintre mesele de afară, de pe balconul dintre secţiile de femei şi de bărbaţi, lucrând pe laptop.
   Planurile originale pentru această aripă a spitalului - construită cu zece ani în urmă - fuseseră pentru o clădire mai mare decât cea care a fost până la urmă construită. A fost construită în cadrul Iniţiativei Financiare Private (IFP) susţinute de guvernul de la vremea respectivă şi, ca în cazul majorităţii planurilor IFP, arhitectura clădirii era urâtă şi lipsită de originalitate. Nici ieftin nu a fost, pentru că IFP s-a dovedit a fi un mod foarte costisitor de a construi clădiri publice de mâna a doua. Unii consideră IFP o crimă economică, deşi nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru aceasta. Acum este clar că IFP făcea parte din aceeaşi cultură obsedată de datorii care ne-a adus obligaţiuni garantate prin creanţe şi asigurarea contra încetării plăţii la credite şi toate celelalte acronime necinstite şi produse financiare derivate care ne-au condus pe noi (deşi nu şi pe bancheri) în pragul ruinei.
   S-a renunţat la diferite părţi ale proiectului, dar au rezultat nişte balcoane mari şi neobişnuite în afara secţiilor. Conducerea spitalului nu a văzut aceasta ca pe o oportunitate de a îmbunătăţi experienţa pacienţilor în spital, ci a considerat că reprezintă un risc de suicid. Pacienţilor şi angajaţilor li s-a interzis accesul la balcoane, iar uşile de sticlă care dădeau spre ele erau ţinute încuiate. Mi-au trebuit mulţi ani în care am dus muncă de lămurire şi a fost nevoie de sume mari de bani din fondurile de caritate (care apoi au mers la compania privată care a construit şi care deţine clădirea) pentru a face ca o mică zonă a balcoanelor să nu mai prezinte "risc de suicid" prin ridicarea unor parapeţi de sticlă. Am putut apoi să transform zona închisă într-o grădină pe acoperiş. S-a dovedit extrem de populară,...

  • cartea a apărut în august 2016 la editura Litera, în cadrul colecţiei Introspectiv
  • traducător: Irina Brateş
  • cartea cuprinde 320 pagini în format 14x20cm şi o greutate de 0.240 kg
  • ISBN: 978‑606‑33-0827-7
  • cartea a fost vizualizată de 666 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "Să nu faci rău"
(psihologie > dezvoltare personală, terapii > general)
derulare
Secretul fericirii permanente
Secretul fericirii permanente
(dezvoltare personală)
Un val, un ocean
Un val, un ocean
(cuplu, dezvoltare personală)
Cum să scapi de anxietate
Cum să scapi de anxietate
(dezvoltare personală)
Vindecarea karmei
Vindecarea karmei
(transformare personală, aplicată, dezvoltare personală)
Reţeta fericirii
Reţeta fericirii
(dezvoltare personală)
Viaţa ca o ţeapă
Viaţa ca o ţeapă
(dezvoltare personală)
Învăţături care schimbă vieţi
Învăţături care schimbă vieţi
(dezvoltare personală, educaţie)
Şlefuitorul de diamante
Şlefuitorul de diamante
(dezvoltare personală)
Kukulu Kumuhana
Kukulu Kumuhana
(dezvoltare personală)
Miracolul din fiecare
Miracolul din fiecare
(transformare personală, dietoterapie, general)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare sâmbătă, 29 aprilie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar