Secretele faraonilor

   ...păstrează informaţia genetică. Cunoşteau într-adevăr egiptenii în vremea faraonilor taina cromozomilor?
   Ce rămâne neexplicat este faptul că, la rubrica "Secretul medicului", sunt amintite alte "22 de vase" din corpul omenesc, care sunt în strânsă legătură cu membrele. Acestea sunt organizate în 11 perechi. Interesant este că, din punct de vedere medical, ele se corelează cu cauzele anumitor boli. Este posibil să fie vorba despre aminoacizi, pe care ştiinţa modernă îi consideră a fi 22 la număr. Medicina modernă consideră, aşa cum făceau şi faraonii, că bolile corpului uman se dezvoltă mai întâi la nivelul acestor aminoacizi şi abia apoi se răspândesc la nivelul corpului. Aceasta este încă o dovadă a faptului că, în epoca faraonică, cunoştinţele medicale erau mult mai dezvoltate decât s-a crezut multă vreme.
   "Cartea porţilor" pare să ne relateze ceva despre cunoaşterea timpurie a ADN-ului (acidului dezoxiribonucleic). Acesta reprezintă un lanţ polinucleic, alcătuit din două baze complementare, bine închegate, prezent în toate celulele care conţin cromozomi, legaţi între ei prin albumină. ADN-ul conţine codul genetic, având patru baze, precum şi moştenirea genetică şi transformările ce apar în cursul dezvoltării oricărei fiinţe. Cele patru baze sunt denumite, din motive istorice, după cum urmează: adenină (A), timină (T), guanină (G) şi cistină (C). Acestea alcătuiesc două perechi (AT şi GC) congruente, umplând astfel "dublul helix". Aici se împletesc perechile de baze, alcătuind ABC-ul vieţii sau mai bine spus "ATGC-ul vieţii".
   Înseamnă că în aceste perechi de baze este încifrată informaţia genetică, pe care celula o decodifică şi o pune în aplicaţie. Dacă cineva vrea să indice secvenţialitatea perechilor de baze, este suficient să noteze iniţialele, întrucât doar A cu T şi G cu C formează perechi. Dacă într-un rând avem GCTTAAAGT, pe...

   ...un lac minunat; pentru a ajunge la el, trebuia să mergem pe o cărare timp de o jumătate de oră, străbătând peşteri uriaşe şi un labirint de galerii."
   Căpitanul belgian povesteşte, în raportul său de călătorie, despre mai multe săli încăpătoare, cu un diametru de peste 30 de metri, cu tavane înalte, în subsolul templului, care se găseau exclusiv în "întuneric":
   "În mai multe locuri, se deschideau treceri către alte săli, deseori cu un diametru de 80-100 de picioare, al căror tavan era atât de înalt, încât nu se putea vedea în întuneric. După trecerea prin marea poartă de la intrarea în peşteră, lumina zilei ne conducea preţ de 30 până la 40 de yarzi, când însă am cotit, am realizat, în plin întuneric, că acolo se afla o galerie."
   Lui Victor D'Auvergne începe apoi să-i fie teamă şi începe să discute cu călugărul despre întuneric. Acesta îl linişteşte şi îi arată în mod miraculos un ciocan de lemn: "Eu i-am făcut observaţie însoţitorului meu, el însă a spus că acolo există lumină. Exact la intrarea în galerie, Che-sho a ridicat ceva de jos, care arăta ca un gong de metal, cu un diametru de aproximativ nouă ţoii, de care era prins un ciocan de lemn. Metalul din care era făcut gongul părea să fie bronz lustruit, încrustat cu împletituri din fire fine de argint. El a ridicat ciocanul de lemn şi a lovit gongul."
   D'Auvergne a vrut să ştie ce vrea să provoace călugărul prin lovitura de ciocan. În final a înţeles, aşa cum explică în jurnalul său: "Rezultatul a fost senzaţional, ca să nu zic mai mult, pentru că, încet-încet, a început să se aprindă o jumătate de duzină de lumini, de o culoare verde ciudată, mai întâi slabe, apoi, în decursul unui minut, din ce în ce mai puternice, şi fiecare dintre ele putea concura cu puterea a 500 de lumânări."
   În întuneric, la aproximativ 70 de metri adâncime, se producea, prin unde sonore, lumină din cristale de munte.

   Sub veranda casei lui Krainov se afla o placă mare de piatră, cu numeroase scrijelituri, care era prea grea pentru a putea fi scoasă de doi bărbaţi. A mai durat o săptămână până când o echipă de întăriri din Ufa a sosit în sat, la solicitarea lui Ciuvirov. Piatra a fost dezgropată şi scoasă cu grijă, cu ajutorul unor role de lemn făcute special pentru acest scop. Pentru Ciuvirov, avea să fie descoperirea vieţii, şi a numit-o "Daschkin kamen" ("Piatra Daşckăi"), în onoarea nepoatei sale, care se născuse cu o zi înainte. Fetiţa a primit, la prima vedere, un cadou ciudat, întrucât piatra are 1,48 metri lungime, 1,06 metri lăţime şi 0,16 metri grosime, cântărind aproximativ o tonă.
   Întreaga suprafaţă a acestei formaţiuni de piatră este prevăzută cu o multitudine de linii în relief. Se vede clar că nu poate fi vorba de nişte formaţiuni apărute în mod natural. Alecsandr Ciuvirov şi-a dat seama imediat că această piatră a fost prelucrată cândva, în trecut. Era ceva reprezentat pe acea piatră care îl ducea cu gândul la un fel de hartă, şi nu o hartă primitivă, scrijelită pe suprafaţa pietrei şi care reprezenta doar împrejurimile, ci o reprezentare valoroasă, tridimensională, în relief. Desigur că următoarea întrebare pe care şi-a pus-o cercetătorul a fost: ce regiune era reprezentată pe acea hartă?
   S-a descoperit repede că, pe una dintre marginile hărţii preistorice, era reprezentată zona din jurul oraşului Ufa. Aceasta, deoarece lanţul de munţi de la marginea oraşului, care nu s-a schimbat decât puţin din punct de vedere geologic în decursul a milioane de ani, se putea recunoaşte pe hartă fără prea mari deformări.
   Din această cauză, profesorul Ciuvirov a crezut, la început, că tăbliţa de piatră are o vechime de câteva mii de ani şi se mira că pe ea era reprezentată o imagine în relief atât de bine realizată, în locul desenelor cu mamuţi şi alte animale preistorice.

   "Discul genetic "

   Din 1978, de când a fost inventat compact discul (CD), tehnica şi-a deschis nenumărate posibilităţi de transmitere a informaţiilor. întregi baze de date pot fi înregistrate pe aceste discuri. Transmiterea de informaţii prin intermediul unor discuri rotunde se pare că era utilizată şi de strămoşii noştri cu mii de ani în urmă: în templul lui Hathor din Dendera, oamenii de ştiinţă care l-au însoţit pe Napoleon, în secolul al XVIII-lea, străpungând tavanul cu ajutorul prafului de puşcă, au găsit un basorelief pe care l-au dus la Muzeul Luvru din Paris. Acesta prezintă o constelaţie astronomică, "stelele nemuritoare" ale faraonilor, precum Orion şi Sirius. Totodată, acest disc conţine şi cele 12 semne zodiacale: Săgetător, Fecioară, Rac, Scorpion, Vărsător, Peşti, Gemeni, Berbec, Taur, Capricorn, Balanţă, Leu, aşa cum sunt cunoscute şi în ziua de astăzi.
   Un alt disc, cu diametrul de numai 17 centimetri, a fost găsit, în 1908, pe insula Creta. Acesta a fost lăsat de civilizaţia minoică, care, în urmă cu 4.600 de ani, avea o cultură extrem de dezvoltată, cel puţin la fel ca aceea din vremea faraonilor. Acest disc conţine informaţii despre un popor necunoscut, care traversase cândva Atlanticul şi cucerise spaţiul Mării Egee. Descrierile amintesc de legendara Atlantida a filosofului grec Platon, care a relatat amănunţit despre acest tărâm în operele sale, "Timaios" şi "Critias". Şi egiptenii povestesc despre începuturile lor la modul că poporul "Schemsu Hor" ("Oastea lui Horus") a traversat Atlanticul şi, asemenea strămoşilor civilizaţiei minoice de acum 7.000 de ani, au cucerit spaţiul egeic, după care s-au mutat în Valea Nilului, întemeind civilizaţia şi cultura faraonilor.
   Un alt disc rotund care a fost descoperit provine de la etrusci, însă textul de pe el încă nu a putut fi descifrat.