Şi am spus da. O poveste de iubire

   Filozoful Odo Marquard a remarcat că în limba germană există o corelaţie între cuvântul zwei, "doi", şi cuvântul zweifel, "îndoială" - sugerând că două lucruri din orice categorie generează automat posibilitatea incertitudinii în vieţile noastre. Închipuiţi-vă viaţa în care o persoană este confruntată în fiecare zi nu cu două, nici măcar cu trei, ci cu zeci de alegeri, şi puteţi începe să înţelegeţi de ce lumea modernă a devenit, în ciuda tuturor avantajelor sale, o maşinărie generatoare de nevroze de cea mai mare gravitate. într-o lume cu o asemenea abundenţă de posibilităţi, mulţi dintre noi ajung să fie vlăguiţi de indecizie. Sau deraiem de nenumărate ori de pe drumul vieţilor noastre, dând înapoi pentru a încerca uşile pe care le-am neglijat în prima rundă, disperaţi ca de această dată să alegem corect. Sau ajungem să comparăm compulsiv - să ne măsurăm mereu viaţa raportând-o la viaţa altei persoane, întrebându-ne în secret dacă n-ar fi trebuit să urmăm calea aceleia.
   În mod evident, comparaţiile compulsive nu duc decât la cazuri debilitante, de tipul celor pe care Nietzsche le numea Lebensneid, "invidie de viată": certitudinea că altcineva are mult mai mult noroc decât tine şi că, dacă ai avea şi tu corpul ei, soţul ei, copiii ei, postul ei, totul ar fi uşor şi minunat şi ai fi fericită. (O prietenă de-a mea care este psihoterapeut defineşte simplu această problemă drept "situaţia în care toate pacientele mele singure tânjesc în secret să fie căsătorite, iar toate pacientele mele căsătorite tânjesc în secret să fie singure".) Certitudinea fiind un lucru atât de greu de atins, deciziile fiecăruia devin adevărate puneri sub acuzaţie ale deciziilor tuturor celorlalţi şi, pentru că nu mai există nici un model universal a ceea ce înseamnă "un bărbat bun" sau "o femeie bună", astăzi fiecare, ca să-şi găsească drumul în viaţă, aproape că trebuie să-şi câştige propria medalie de merit în domeniul orientării şi navigării emoţionale.
   Toate aceste alegeri şi toate aceste dorinţe neîmplinite pot ajunge să bântuie într-un mod ciudat vieţile noastre moderne - de parcă fantomele tuturor celorlalte posibilităţi pentru care nu am optat ar rămâne pentru totdeauna într-o lume a umbrelor aflată în jurul nostru, întrebându-ne în permanenţă: "Eşti sigur că asta ţi-ai dorit cu adevărat?" Iar nicăieri riscul de a fi bântuiţi de această întrebare nu e mai mare ca în domeniul căsniciei noastre, tocmai pentru că miza acestei alegeri profund personale a devenit uriaşă.
   Credeţi-mă, căsătoria occidentală modernă are multe calităţi care o recomandă în defavoarea căsătoriei hmong tradiţionale (fie şi numai pentru că nu are de-a face cu răpirea), şi spun iarăşi: nu mi-aş schimba viaţa cu a acelor femei. Ele nu vor cunoaşte niciodată gradul meu de libertate; nu vor avea niciodată educaţia mea; nu vor avea niciodată sănătatea şi prosperitatea mea; nu vor putea niciodată să-şi exploreze numeroasele aspecte ale propriei firi. însă există un dar de o importanţă extremă pe care mireasa hmong tradiţională îl primeşte aproape invariabil în ziua nunţii ei, un dar ce o ocoleşte mult prea des pe mireasa occidentală modernă: darul certitudinii. Când în fata ta nu se aşterne decât o singură cale, de regulă te poţi simţi sigură că este calea corectă pe care s-o apuci. Iar o mireasă ale cărei aşteptări în privinţa fericirii rămân încă de la început la cote foarte joase este, poate, mai protejată de riscul unor dezamăgiri devastatoare pe parcursul călătoriei.
   Recunosc, nu ştiu prea bine nici până astăzi cum să folosesc această informaţie. Nu mă pot hotărî să fac din "Cere mai puţin!" un motto oficial. Nu pot nici să mă închipui sfătuind o tânără aflată în pragul căsătoriei să-şi coboare nivelul aşteptărilor de la viaţă pentru a fi fericită. O astfel de gândire contrazice toate învăţăturile moderne pe care le-am asimilat vreodată. În plus, am văzut cum această tactică îţi poate exploda în faţă. În facultate am avut o prietenă care şi-a limitat în mod deliberat opţiunile de viaţă, de parcă dorea să se vaccineze împotriva unor aşteptări periculos de ambiţioase. A fugit de o posibilă carieră şi a ignorat tentaţia de a călători pentru a se întoarce acasă şi a se mărita cu iubitul ei din liceu. Cu o siguranţă de nezdruncinat, a anunţat că nu avea să devină "decât" soţie şi mamă. Simplitatea acestei hotărâri o făcea să se simtă absolut în siguranţă - desigur, în comparaţie cu convulsiile indeciziei de care sufereau atâtea dintre colegele ei mai...

   ...un chip din interiorul ceţurilor mişcătoare ale iluziilor romantice. Realitatea iese din scenă în momentul în care intră dragostea oarbă, şi curând după aceea ne putem pomeni făcând tot soiul de lucruri nebuneşti la care nici nu ne-am fi gândit vreodată în timpul stării de normalitate. De exemplu, ne putem pomeni într-o bună zi că scriem un e-mail pasional unui călugăr de şaisprezece ani din Laos... Peste ani, după ce praful s-a aşezat, e posibil să ne întrebăm: "Ce-o fi fost în capul meu?", iar răspunsul este, de obicei: nimic.
   Psihologii numesc starea asta de nebunie delirantă "dragoste narcisistă".
   Eu îi spun "când aveam vreo douăzeci de ani".
   Uitaţi ce e, vreau să fie foarte clar că în principiu nu sunt împotriva pasiunii. Doamne fereşte! Cele mai incredibile senzaţii de bucurie pe care le-am simţit vreodată în viaţă au apărut în momentele când am fost stăpânită de obsesii romantice. Felul acela de dragoste te face să te simţi super-eroic, mitic, hiperuman, nemuritor. Radiezi viaţă; n-ai nevoie de somn; iubitul îţi umple plămânii asemeni oxigenului. Oricât de dureroase s-au dovedit a fi până la urmă acele experienţe (şi pentru mine s-au terminat dureros de fiecare dată), n-aş vrea să văd pe nimeni trecându-şi viaţa fără să ştie ce înseamnă să te transformi euforic în fiinţa altei persoane. Aşa că, atunci când spun că sunt un pic emoţionată pentru călugăr şi Caria, despre asta vorbesc. Mă bucur că au ocazia să guste acea beatitudine narcotică. Dar mai sunt şi foarte, foarte bucuroasă că de data asta nu e vorba de mine.
   Pentru că există ceva ce ştiu cu certitudine despre mine acum, când mă apropii de patruzeci de ani. Nu mai pot să duc dragostea oarbă. Mă omoară. În final, mă trece de fiecare dată prin ciur. Deşi ştiu că trebuie să existe pe lume nişte cupluri ale căror poveşti de dragoste au început cu un rug de obsesii care s-a topit apoi, de-a lungul anilor, în jarul sigur al unei relaţii lungi şi sănătoase, eu una n-am învăţat niciodată cum se face asta. Pentru mine, dragostea oarbă n-a reuşit niciodată să facă decât un lucru: să distrugă - de obicei, destul de repede.
   Dar în tinereţe adoram extazul dragostei oarbe, aşa că-mi făcusem din asta un obicei. Prin "obicei" înţeleg exact acelaşi lucru pe care-l înţelege orice dependent de heroină când vorbeşte despre "obiceiul" lui: un eufemism pentru compulsia incontrolabilă. Căutam pasiunea peste tot. Mi-o injectam în venă. Ajunsesem genul de fată la care mai mult ca sigur se gândea Grace Paley când evoca un personaj feminin care avea în permanenţă nevoie de un bărbat în viaţă, chiar şi atunci când părea că-l are deja. Să mă îndrăgostesc la prima vedere devenise o adevărată specialitate a mea în ultima parte a adolescenţei şi mult după ce împlinisem douăzeci de ani; puteam s-o fac şi de patru ori pe an. Au fost daţi când m-am îmbolnăvit atât de tare de dragoste, încât i-am dăruit bolii ciozvârte întregi din viaţă. La începutul relaţiei mă evaporam în abandon, dar destul de repede mă pomeneam plângând şi vomitând, la sfârşitul ei. Între timp dormeam atât de puţin şi înnebuneam atât de tare, încât lucrurile începeau să arate uneori, dacă mă gândesc mai bine, ca un leşin provocat de alcool. Doar că fără alcool.
   Oare trebuia ca o asemenea jună domnişoară să se căsătorească la vârsta de douăzeci şi cinci de ani? înţelepciunea şi Prudenţa ar fi sugerat că nu. Dar n-am invitat nici înţelepciunea, nici Prudenţa la nunta mea. (O scuză ar fi că n-au fost nici pe lista mirelui.) Pe atunci eram o fată imprudentă din toate punctele de vedere. Am citit cândva un articol de ziar despre un bărbat din cauza căruia arseseră mii de hectare de pădure, căci mersese o zi întreagă cu maşina printr-un parc naţional târându-şi toba de eşapament pe asfalt şi producând astfel scântei care ajungeau în vegetaţia uscată şi aprindeau mici incendii la fiecare câteva sute de metri. De-a lungul drumului s-a întâlnit cu o mulţime de alţi şoferi care claxonau si-i făceau semne si încercau să-i atragă atenţia asupra dezastrului din urma lui, dar tipul asculta fericit radioul şi nu-şi dădea seama de nimic.
   Exact aşa eram eu în tinereţe.

   ...împreună înainte. Asigură-te că amândoi cred cu tărie în Dumnezeu şi că sunt adepţi convinşi ai valorilor familiale, dar interzice-le să aibă copii. (În plus, soţul trebuie să îmbrăţişeze cu căldură preceptele feminismului.) Pune-i să locuiască în acelaşi oraş cu familiile lor şi ai grijă să-şi petreacă multe ore fericite jucând cărţi şi bowling cu vecinii - asta când nu pleacă în lume pentru a atinge succesul în minunatele cariere pe care şi le-au construit fiecare pe baza extraordinarelor lor studii superioare.
   Cine sunt oamenii ăştia?
   Şi oricum, ce mă găsise pe mine să asud într-o cameră fierbinte de hotel din Laos, citind cu îndârjire studii statistice şi încercând să inventez căsnicia americană perfectă? Obsesia mea începea să-mi amintească de o scenă la care fusesem martoră într-o minunată zi de vară la Cape Cod, când ieşisem la plimbare cu prietena mea Becky. Am văzut o tânără mamă care-şi scosese fiul la aer cu bicicleta. Bietul copil era blindat cu echipament de protecţie din cap până-n picioare - cască, genunchiere, manşete pentru încheieturi, roţi ajutătoare, steguleţe de avertizare portocalii şi o vestă reflectorizantă. În plus, mama ţinea bicicleta copilului de o funie şi alerga disperată în urma lui, astfel ca băiatul să nu iasă din raza ei de acţiune nici măcar pentru o clipă.
   Becky a privit scena şi a oftat.
   - Am veşti pentru tine, cucoană, a murmurat ea. Într-o zi o să-l muşte o căpuşă.
   Evenimentul care te învinge până la urmă este cel pentru care nu te-ai pregătit.
   Cu alte cuvinte, nimeni nu cântă până nu cântă doamna grasă. Şi totuşi, nu putem încerca măcar să minimizăm pericolele la care ne expunem? Există vreun mod în care s-o facem normal, fără să devenim nevrotici pe tema asta? Nesigură de cum ar fi trebuit să parcurg acest drum, am continuat să mă împleticesc printre pregătirile mele premaritale, încercând să acopăr toate unghiurile, să prevăd toate situaţiile posibile. Iar ultimul şi cel mai important lucru pe care voiam să-l fac, dintr-un nestăpânit impuls de sinceritate, era să mă asigur că Felipe e conştient de ce era pe cale să capete - şi în ce era pe cale să se bage - cu mine. Îmi doream cu disperare să nu-i vând acestui om un pachet promoţional, nici să-i ofer vreun spectacol idealizat şi seducător în locul meu, cea adevărată. Seducţia lucrează cu normă întreagă ca slujnică a Dorinţei: nu face decât să amăgească - în cazul ei, asta-i chiar descrierea postului -, iar eu nu voiam ca seducţia să ne împopoţoneze relaţia în timpul spectacolelor experimentale din turneu. De fapt, eram atât de hotărâtă în privinţa asta, încât, într-o zi, în Laos, l-am pus pe Felipe să stea jos chiar pe malul fluviului Mekong şi i-am prezentat o listă cu cele mai rele tare de caracter ale mele, doar ca să mă asigur că l-am avertizat cu toată sinceritatea. (Spuneţi-i, dacă vreţi, informare prenupţială pentru acord în cunoştinţă de cauză.) Şi iată ce am reuşit să înşir ca fiind cele mai jalnice lipsuri ale mele - sau, cel puţin, cele pe care am izbutit cu mare greutate să le aleg, dintre mai multe, în top cinci:
   1. Am o părere foarte bună despre propriile mele opinii. În general, cred că ştiu cel mai bine cum ar trebui să-şi trăiască viaţa toţi oamenii din lume - iar tu, mai mult ca oricine, vei fi victima acestui defect.
   2. Pretind o cantitate de atenţie evlavioasă care ar face-o şi pe Maria Antoaneta să roşească.
   3. Am mult mai mult entuziasm pentru viaţă decât energie. În surescitarea mea, am obiceiul să mă avânt, băgându-mă în mai multe lucruri decât pot duce fizic sau emoţional, astfel că mă prăbuşesc în adevărate spectacole de epuizare dramatică, destul de previzibile. Tu vei fi cel împovărat cu sarcina de a mă strânge de pe jos de fiecare dată când mă voi întinde mai mult decât mi-e plapuma şi mă voi face praf. Treaba asta va fi incredibil de obositoare. Îmi cer scuze de pe acum.
   4. Sunt mândră şi o arăt, judec oamenii pe ascuns şi sunt laşă în caz de conflicte. Uneori, toate astea se combină şi mă transformă într-o mincinoasă patentă.
   5. Şi cel mai dezonorant dintre toate defectele mele: deşi îmi ia mult să ajung în stadiul ăsta, atunci când am hotărât că cineva e de neiertat, cel mai probabil acea persoană va rămâne neiertată...

   Dar nu poţi opri oamenii să-şi dorească ce-şi doresc şi, după câte se pare, enorm de mulţi oameni îşi doresc intimitatea cu o persoană specială. Şi, cum nu există intimitate în lipsa unui spaţiu privat, oamenii tind să respingă foarte puternic orice persoană sau lucru care interferează cu dorinţa lor simplă de a fi lăsaţi în pace, alături de persoana iubită. Deşi de-a lungul istoriei figurile autoritare au încercat să limiteze această dorinţă, nu ne-au putut face să ne dezicem de ea. Pur şi simplu insistăm asupra îndreptăţirii noastre de a ne lega de un alt suflet în mod legal, emoţional, fizic, material. Insistăm să încercăm mereu, indiferent cât de neinspirat ar fi acest lucru, să recreăm fiinţa uniunii omeneşti perfecte a lui Aristofan, cea cu două capete şi opt membre.
   Văd cum nevoia asta teribilă îşi face de cap peste tot în jurul meu, luând uneori cele mai surprinzătoare forme. Se căsătoresc unii dintre cei mai neconvenţionali, mai acoperiţi cu tatuaje, mai antisistem şi mai rebeli oameni pe care-i cunosc. Se căsătoresc unii dintre oamenii cei mai promiscui din punct de vedere sexual pe care-i cunosc (uneori cu efecte dezastruoase - şi totuşi, măcar încearcă). Se căsătoresc unii dintre cei mai mizantropi oameni pe care-i cunosc, în ciuda a ceea ce pare a fi dezgustul lor generalizat faţă de întreaga omenire. De fapt, cunosc foarte puţini oameni care să nu fi încercat măcar o dată în viaţă, într-o formă sau alta, un parteneriat monogam pe termen lung - chiar dacă nu şi-au oficializat sau legalizat niciodată jurămintele într-o biserică sau în faţa unui judecător. De fapt, cei mai mulţi oameni pe care-i cunosc au încercat chiar de mai multe ori parteneriate monogame de lungă durată - deşi inima le fusese în trecut sfâşiată în urma unui asemenea efort.
   Chiar Felipe şi cu mine - doi încercaţi supravieţuitori de divorţuri, care ne mândream cu un anume grad de autonomie boemă - începuserăm să ne creăm o mică lume doar pentru noi care semăna suspect de mult cu căsnicia, şi asta cu mult înainte ca autorităţile de la Imigrări să se bage în viaţa noastră. Înainte să fi auzit măcar de funcţionarul Tom, trăiam deja împreună, făceam planuri împreună, dormeam împreună, împărţeam resurse, ne construiam vieţile unul în jurul celuilalt, excludeam din relaţia noastră alte persoane - şi cum ai putea numi toate astea, dacă nu căsnicie? Am avut chiar şi o ceremonie în care ne-am jurat fidelitate. (La naiba, avuseserăm două!) Ne modelam vieţile în acea formă de parteneriat tocmai pentru că tânjeam după ceva. La fel cum fac atâţia dintre noi. Tânjim după intimitate chiar dacă este riscantă emoţional. Tânjim după intimitate chiar dacă nu ne pricepem deloc la ea. Tânjim după intimitate chiar dacă este ilegal să iubim persoana pe care o iubim. Tânjim după intimitate chiar dacă ni se spune că ar trebui să tânjim după altceva, ceva mai rafinat, ceva mai nobil. Pur şi simplu continuăm să tânjim după intimitate, şi asta din motivele noastre profund personale. Nimeni n-a fost vreodată în stare să explice complet acest mister şi nimeni n-a fost vreodată în stare să ne înăbuşe dorinţa.
   Aşa cum scrie Ferdinand Mount: "În ciuda tuturor eforturilor oficiale de a retrograda familia, de a-i reduce rolul şi chiar de a o elimina, bărbaţii şi femeile continuă cu încăpăţânare nu doar să se împerecheze şi să producă copii, ci şi să insiste să trăiască împreună în perechi." (Apropo, eu aş adăuga ceva la ideea asta: că şi bărbaţii şi bărbaţii insistă să trăiască împreună în perechi; că şi femeile şi femeile insistă să trăiască împreună în perechi. Ceea ce înnebuneşte autorităţile si mai mult.)
   Puse faţă în faţă cu această realitate, autorităţile represive cedează întotdeauna într-un final, înclinându-se în fata inevitabilităţii parteneriatului omenesc. Dar acei enervanţi reprezentanţi ai puterii instituţionale nu cedează fără luptă. Cedările lor au un anume tipar, un tipar despre care Mount susţine că ar fi consecvent de-a lungul istoriei occidentale. Mai întâi, autorităţile realizează încet-încet că sunt incapabile să-i oprească pe oameni să aleagă credinţa faţă de un partener în locul loialităţii faţă de vreo cauză mai înaltă şi că, prin urmare, căsătoria nu dispare. Dar, de îndată ce renunţă să mai încerce să elimine căsătoria, autorităţile încearcă în pasul doi s-o controleze, stabilind tot felul de limitări şi legi restrictive cu privire la această cutumă. De exemplu: în Evul Mediu, când, în final, Părinţii Bisericii au cedat în faţa existenţei căsătoriei, ei au îngrămădit imediat asupra...