Strategii de geniu - vol. 1

   Pentru a aplica strategia lui Aristotel studiului "geniului", în loc de "mândrie" vom identifica mai întâi un set de "personaje identice în mod specific" care au în comun acea caracteristică. De exemplu, am putea selecta un set de savanţi despre care se consideră că posedă calitatea de "geniu" - precum Albert Einstein, Nicola Tesla, Gregory Bateson; chiar şi Aristotel însuşi, Apoi, ne vom gândi ce "elemente" au în comun.
   Etapa următoare este repetarea procesului cu un alt set de personaje care sunt "identice în mod generic, dar nu specific". De exemplu, am putea alege personaje care sunt de asemenea considerate genii, dar care erau oameni de creaţie sau artişti, nu savanţi - Wolfgang Amadeus Mozart, Leonardo da Vinci şi Walt Disney, de exemplu. Apoi vom căuta să aflăm ce au în comun aceştia trei.
   Următorul pas va fi să descoperim dacă atributele sau elementele comune ale savanţilor au de asemenea, ceva în comun cu atributele împărtăşite de oamenii de creaţie sau artiştii amintiţi. Dacă nu au, am putea ajunge la concluzia că geniile ştiinţific şi artistic sunt de fapt, două clase separate de "geniu". Dacă cele două grupuri au într-adevăr atribute comune, vom fi descoperit o "stare fundamentală sau un principiu de bază" al geniului. Am putea apoi, să repetăm procesul cu un alt set de "genii" precum terapeuţii sau tămăduitorii Dr. Milton H. Erickson, Sigmund Freud şi Moshe Feldenkrais.
   În multe privinţe, structura acestei serii despre geniu s-a bazat pur şi simplu, pe această strategie.

   "Silogismele" ca expresii ale "principiilor de bază"

   Bineînţeles, aflarea cauzelor şi a elementelor comune este doar un prim pas. Trebuie de asemenea, să ne putem exprima concluziile şi să le evaluăm relevanţa şi utilitatea. Aprecierea lui Aristotel ca fiind geniu nu a venit numai din ceea ce acesta ştia, ci din ceea ce era capabil să exprime în legătură cu ceea ce ştia. De fapt, abilitatea sa de a exprima principiile de bază a fost la fel de importantă ca abilitatea sa de a le descoperi. Strategia lui Aristotel de a identifica relaţia dintre general şi particular prin aflarea "mijlocului" sau a cauzei a reprezentat baza faimoaselor sale "silogisme". Aristotel a formulat "silogismele" ca pe o structură lingvistică pentru a exprima principiile rezultate din analiza sa. În Analitica primă, Aristotel explica:

   "Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat".

   În esenţă, un silogism oferă puntea dintre cunoaştere şi aplicarea acesteia prin concentrarea pe consecinţele acelei cunoaşteri. Exprimată în acest fel, cunoaşterea devine un "instrument" sau ceea ce Aristotel numea organon (adică "unealtă").

   Modelul aristotelian al minţii

   Identificarea cauzelor şi atributelor universale presupune că trebuie să ştim ce elemente cercetăm drept posibile cauze sau atribute. Conform indicaţiilor lui Aristotel, trebuie să căutăm "cele mai simple" elemente. Care sunt cele mai simple elemente care alcătuiesc "cauzele" şi "atributele" geniului? în mod evident, trebuie ca acestea să aibă legătură cu "mintea". Deşi Aristotel nu a scris în mod particular despre geniu, a avut multe de spus despre natura minţii.
   In multe privinţe, Aristotel a fost prima persoană care a făcut NLP. Evident, a fost iniţiatorul multora dintre principiile pe care se fundamentează NLP. Aristotel a fost unul dintre primii oameni din istorie care a încercat să definească şi să clasifice diversele aspecte ale "minţii" şi ale procesului de gândire. în cartea sa, Despre suflet, de exemplu, susţinea că ceva care este viu are un "suflet" sau "spirit", deoarece acesta poate percepe lucruri şi se poate mişca sub propria sa putere. Aristotel scria:

   "Sufletul animalelor este caracterizat de două facultăţi: (a) facultatea de a face distincţii care este lucrarea gândului şi a simţului şi (b) facultatea iniţierii mişcării locale".

   Ceva care are un spirit poate percepe trăsăturile lumii sale, poate face distincţii faţă de ceea ce simte şi poate iniţia mişcare în el însuşi în legătură cu distincţiile senzoriale pe care le face.
   Aceste distincţii fundamentale se coordonează foarte bine cu modelul de procesare a informaţiilor propus de NLP - şi anume creierul este asemănător unui microcomputer şi funcţionează prin semnalele de intrare şi ieşire. Mişcările sunt iniţiate şi direcţionate prin distincţiile mentale pe care le facem în legătură cu semnalele noastre de intrare.
   Spre deosebire de behavioriştii moderni, Aristotel nu considera acest proces ca fiind o simplă acţiune reflexivă. După cum am menţionat anterior, el susţinea că "mintea face întotdeauna ceea ce face de dragul a ceva, acel ceva fiind scopul său". Astfel, pentru Aristotel, toate experienţele psihologice erau îndreptate către un scop. Drept rezultat, perceperea şi deosebirea diferenţelor faţă de ceea ce percepem se realizează întotdeauna cu un scop. Percepţiile capătă înţeles în termenii acestei relaţii cu un "scop". Cu alte cuvinte, pentru Aristotel, spiritul însemna abilitatea de a avea un scop, de a putea percepe relaţia cu propriul scop şi...

   Meta-strategia lui Holmes şi "Marele lanţ al vieţii"

   Chiar în prima sa carte cu Sherlock Holmes, "Un studiu în roşu", Conan Doyle ne oferă o sugestie cu privire la "meta-strategia" prin care Holmes vedea spaţiul problemei la care lucra. Watson îl vizitează pe Holmes pentru prima dată şi relatează:

   Am luat o revistă de pe masă şi am încercat să fac să treacă vremea, în timp ce tovarăşul meu îşi mesteca încet pâinea prăjită. Unul dintre articole avea titlul subliniat cu creionul, aşa că, evident, am început să-mi arunc privirea pe el.
   Titlul său destul de ambiţios era "Cartea vieţii" şi încerca să arate cât de mult poate să înveţe un om cu spirit de observaţie dacă examinează sistematic şi cu acurateţe tot ce îi iese în cale. Acest lucru mi s-a părut a fi un amestec remarcabil de şiretenie şi absurditate. Raţionamentul era fin şi amănunţit, dar deducţiile erau forţate şi exagerate. Autorul susţinea că gândurile cele mai profunde ale unei persoane pot fi înţelese dintr-o expresie trecătoare, un spasm muscular sau o privire, înşelătoria, după părerea lui, era imposibilă pentru cineva pregătit şi experimentat în domeniul observaţiei şi analizei. Concluziile sale erau la fel de infailibile ca multe dintre propoziţiile lui Euclid. Atât de uimitoare li se păreau neiniţiaţilor concluziile lui, până când au învăţat procesele prin care a ajuns la ele, încât îl puteau considera un necromant.

   "Dintr-o picătură de apă", spunea autorul, "un logician ar putea presupune posibilitatea existenţei Atlanticului sau a Cascadei Niagara fără să fi văzut sau auzit de nici una dintre ele".

   "Deci, întreaga viaţă este un mare lanţ, a cărui natură o cunoaştem ori de câte ori ni se arată o singură verigă a sa. La felea toate celelalte arte, ştiinţa Deducţiei şi Analizei nu poate fi dobândită decât prin studiu îndelung şi răbdare, iar viaţa nu este de ajuns pentru un muritor de rând ca să ajungă la cel mai înalt grad de perfecţiune în acest domeniu ".

   Articolul, descoperă Watson, a fost scris de Holmes. Titlul "Cartea vieţii" sugerează că, la fel ca toate geniile, Holmes şi-a plasat străduinţele în cadrul unei misiuni ambiţioase şi neîncetate de a dezvălui mai multe...

   Microanaliza Visătorului Disney

   Aşa cum se exprima Disney "Visătorul": "Afacerea mea a fost o aventură palpitantă, o călătorie nesfârşită a descoperirii şi explorării pe tărâmurile culorii, sunetului şi mişcării". Ca Visător, Disney a manifestat un intens şi pasionat interes pentru procesul creativităţii.
   Descrierile fiziologiei lui Disney din momentele în care gândea creativ prezintă un portret clasic al microcomportamentelor sau "semnalelor de accesare" asociate cu o profundă imaginaţie vizuală. De exemplu, unul dintre asociaţii săi relatează:

   "Când era adâncit în gânduri, Walt stătea cu ochii întredeschişi, cu o sprânceană mai jos, cu falca lăsată şi privea fix într-un punct în spaţiu, adesea menţinându-şi această atitudine preţ de câteva momente... Nicio vorbă nu ar fi putut să rupă vraja..."

   Această descriere ar putea foarte bine să fie cea a unui subiect hipnotizat care are o halucinaţie pozitivă. Caracterul de transă atribuit de descrierea de mai sus comportamentului lui Disney în timp ce "visează" arată cât de deplin îşi dedica întreaga atenţie şi întregul sistem neurologic procesului creativ. Acelaşi tip de caracter "hipnotic", care se regăseşte şi în descrierile lui Sherlock Holmes de către Watson: "uitându-se fix la tavan cu o privire visătoare, lipsită de strălucire", a fost observat la multe alte genii creative de-a lungul istoriei.
   Caricatura de mai jos a "expresiei celei mai tipice" a lui Disney, din Thomas şi Johnson (1983) confirmă încă o dată observaţia citată mai sus. Dacă examinăm imaginea ca şi când am fi Sherlock Holmes, încercând să citim "gândurile cele mai profunde" ale lui Disney, vedem că imaginea îl înfăţişează pe Disney privind în dreapta sus. Conform modelului NLP, acest lucru indică faptul că el îşi imaginează sau că îşi construieşte imagini vizuale interne. Empiric, poziţia ochilor în general indică sistemul de reprezentare "de bază", ceea ce implică faptul că fantezia vizuală este orientarea primară în cazul lui Disney. Disney mai este descris sprijinindu-se pe coate, în ceea pe ar putea fi numită o poziţie orientată spre senzaţii (sau kinestezică) - (K1). Iar faptul căjmagineaîl ilustrează cu capul sprijinit în mâna stângă este semnificativ. In NLP, acest gest este cunoscut drept "poziţia telefonului" şi însoţeşte verbalizarea internă (Aj), ceea ce indică faptul că Disney foloseşte simultan cel puţin trei sisteme de reprezentare senzorială.

   Wolfgang Amadeus Mozart: Vise muzicale

   De peste două secole Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) reprezintă apogeul geniului muzical. Aptitudinile lui par să se situeze cu mult deasupra abilităţilor omului obişnuit sau chiar să depăşească abilităţile omului supradotat. Există numeroase anecdote despre aptitudinile şi ingeniozitatea lui Mozart: despre cum putea să joace biliard şi să aştearnă pe hârtie măsuri muzicale între lovituri; cum a scris uvertura la opera Don Giovanni în două ore chiar în ziua spectacolului; cum a scris fuga pentru o bucată muzicală în timp ce compunea preludiul; cum era capabil să noteze din memorie întreaga "Miserere" din Capela Sixtină după ce o auzise doar de două ori.
   Totuşi, conform principiilor programării neurolingvisticel, aptitudinile incredibile ale lui Mozart nu ţineau de mistică ori magie, ele erau mai curând produsul unor abilităţi cognitive foarte concrete şi extrem de perfecţionate care pot fi înţelese şi chiar reproduse de omul obişnuit. Folosind metodele de modelare şi distincţiile pe care le-am expus în această carte (şi puţină "muncă detectivistică" în stilul Sherlock Holmes) putem să pătrundem esenţa excepţionalelor strategii ale lui Mozart, într-o manieră nouă şi practică.
   Unul dintre cele mai bune indicii despre modul în care funcţiona procesul de creaţie la Mozart provine dintr-o scrisore a lui din 1789. In această scrisoare, Mozart descrie foarte detaliat strategia lui de a compune muzică, evidenţiind patru etape fundamentale ale procesului de compunere. El începe cu următoarea descriere:

   "Când sunt, să spunem, complet eu însumi, singur şi binedispus -când călătoresc cu trăsura sau mă plimb după o masă bună, ori în nopţile când nu pot să dorm; în astfel de ocazii, ideile mele curg cel mai bine şi mai abundent. De unde şi cum îmi vin, nu ştiu; şi nu le pot forţa să vină. Pe acele plăceri care îmi produc satisfacţie le reţin în memorie, şi obişnuiesc, aşa mi s-a spus, să le fredonez pentru mine însumi . *

   Mozart începe prin a descrie starea psihologică şi emoţională din care izvorăsc inspiraţiile lui muzicale. începe prin a spune "Când sunt... complet eu însumi...". Să fii "complet tu însuţi" denotă un anumit tip de armonie şi congruenţă la nivelul identităţii. Nu există în interior niciun conflict sau...