Toltecii noului mileniu

   Prin urmare, poveştile cântecele şi legendele despre Tămatz Kahullumary sau Tătewari - sau legenda creaţiei lumii - nu sunt o istorie care s-a încheiat. Atunci când marakame spune poveştile, el nu face doar să repete ceva memorat sau învăţat de la un alt vrăjitor, ci relatează ceea ce vede el, chiar în acel moment al ritualului. La numeroasele poveşti pe care le-a auzit în timpul vieţii, despre personajele din cosmogonia wirrarika, va adăuga poveştile pe care el însuşi le vede sau le primeşte, în mod direct, în acele clipe în care conştienta sa se concentrează asupra realităţii separate.
   Printre indienii wirrarika, căutarea lui Dumnezeu, sau a Spiritului, nu are de-a face cu lucruri despre care ei îţi povestesc, iar tu crezi. Este o chestiune ce ţine de a vedea şi de a asculta la nivel personal. Un copil wirrarika poate asculta timp de mulţi ani cântecele şi legendele despre Bunicul Coadă de Cerb, sau despre Tatei Uria-naka, dar până nu îi vede personal, nu este iniţiat, cu adevărat, în această cunoaştere. Ca membri ai culturii modeme, şi noi credem adesea că gândirea religioasă a indienilor este plină de superstiţii şi poveşti imaginate. Iar asta, deoarece înţelesul modern pe care îl dăm noi religiei este exact acesta: un corp de dogme în care nu credem deloc, un corp de norme de conduită pe care nu le respectăm, o serie de poveşti la care nu am luat parte niciodată - poveşti goale şi superstiţii, fără vreo referinţă concretă şi empirică. Putem vorbi la nesfârşit despre Christos sau Dumnezeu Putem chiar declara că Dumnezeu vrea una sau alta, crede una sau alta, că se comportă într-un anumit mod, însâ nu îl vedem niciodată şi nici "El" nu face ceva care să ne confirme credinţa.
   Este natural ca, având o astfel de bază religioasă goală şi săracă, să credem că şi printre indieni trebuie să se întâmple ceva asemănător, dacă nu mergem şi mai departe să vorbim cu susceptibilitate despre "religiile primitive" şi să ne prefacem că ne aflăm cu mult deasupra lor. Noi întocmim studii şi clasificăm. Ne formăm păreri şi credem că înţelegem. Dar, adevărul este că nu avem nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă în experienţa religioasă a...

   În cadrul acestei scheme de "abordare intermediară" a regiunilor indigene, pentru grupuri de oameni cu un nivel ridicat de dezvoltare, exista un proiect care nu mai fusese pus în practică - traversarea deşertului sacru al supravieţuitorilor vechilor tolteci: wirrari-ka. Acesta era locul care avea cea mai mare valoare pentru mine, întrucât forţa sa era extraordinar de intensă, semnificând atât o Promisiune de obţinere a Puterii şi Cunoaşterii, cât şi un pericol.
   Ştiam că a încerca să pătrund acolo fără a fi suficient de compact din punct de vedere energetic, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup, avea să fie o misiune sinucigaşă. Din nou, riscurile erau de două feluri şi aveau de-a face cu pregătirea neadecvată: să nu vedem nimic în afară de proiecţiile noastre mentale sau să ne confruntăm cu nişte mari riscuri de natură fizică. Bineînţeles că trebuia să ne ferim de puzderia de şerpi cu clopoţei şi scorpioni. Era evident că lipsa unei ţinte clare se putea transforma, pe parcursul drumului, în orice tip de problemă. Trebuia să ne asumăm o mare responsabilitate.
   Timp de trei ani, am făcut patru încercări de a pătrunde în acea regiune, în condiţii adecvate. Primele trei s-au dovedit a fi inutile. Strategia pe care am urmat-o a fost: odată ce ne-am decis să încercăm să pătrundem în deşert, am început pregătirile de călătorie în cea mai conştiincioasă manieră posibilă şi mergeam înainte atâta vreme cât nu primeam un semn sau un mesaj care să ne ţină pe loc. Am rezumat totul prin simpla afirmaţie: "Dacă uşa se deschide, trecem,- dacă nu, ne întoarcem" Şi aşa a fost. Primele trei încercări au fost abandonate, chiar în clipa în care ne pregăteam să intrăm în deşert. Uşa a rămas închisă, din cauza unei mici certe între doi membri ai grupului, a accidentării unuia dintre autovehicule, a lipsei de integrare şi coordonare a grupului în întregimea sa, a unei furtuni şi a unui incident în care au fost implicaţi oamenii din oraşele din jur.
   Oricine ar putea considera că aceste semne au fost lipsite de importanţă şi că am fi putut continua. Eu sunt convins ca am făcut...

   Mai întâi, ne-am ocuoat de aprinderea focului. Am făcut-o cu grijă, urmând toţi paşii pe care îi învăţasem de la fraţii mei indieni, din munţi. Aprinderea rituală a focului, cu toate amănuntele sale, deschide uşa prin care se poate intra într-o relaţie reală cu stră-străbunicul, cea mai veche dintre toate puterile, Focul Tatewari. Noaptea din deşert am petrecut-o observând focul în tăcere, cântând cântece de Putere şi dansând. Unii s-au culcat cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Alţii au rămas să comunice cu străbunicul, pentru a cere sfaturi sau ajutor, pentru a-i mulţumi pentru căldura şi lumina lui, pentru nierika? sa. Nimeni nu a vrut să intre în cort, de vreme ce toţi se simţeau atât de bine afară.
   Puterile locului au permis să fie simţite cu intensitate. Spiritul lui Hikuri era acolo, împingându-ne către lumea oglinzilor, unde ne putem vedea viaţa şi inima, cu părţile sale luminoase, dar şi cu cele întunecate.
   A doua zi, am făcut alte exerciţii pentru prima şi a doua atenţie. Am examinat deşertul din jur, pentru a putea să ne întoarcem mai târziu la "locul nostru" Exerciţiile pe care le-am făcut au devenit mai eficiente, datorită intensităţii energetice ce se găsea acolo. Percepţia noastră s-a intensificat, iar motivaţia din inimile noastre era mai puternică decât forţa ataşamentelor pe care le aveam. Puteam vedea şi înţelege. Toate acestea ne-au pregătit pentru bătălia decisivă, care avea să se dea în acea noapte. în acord cu caracteristicile energetice şi trecutul fiecărui membru al grupului, am luat decizia să creăm două grupări independente de luptători, pentru exerciţiul din acea seară. Cei care au avut vieţi mai conflictuale şi necontrolate alcătuiau emisfera dreaptă a grupului nostru; cei care avuseseră vieţi mai echilibrate alcătuiau emisfera stângă. Fiecare grupare îşi avea propria tabără şi propriul foc, taberele fiind poziţionate la o distanţă de aproximativ trei sute de metri.
   In prima parte a exerciţiului, care a început cu câteva ore înainte de lăsarea serii şi avea să dureze până la miezul nopţii, cele două emisfere trebuiau să lucreze împreună, într-unui dintre cele...

   Antonio îmi face semn să dau toate pietrele la o parte şi încep să eliberez intrarea în peşteră. După ce eliberez un spaţiu suficient de mare, mă strecor înăuntru şi îmi dau seama că e un loc de închinare. în interior găsesc multe ofrande aduse de wirrarika. Salut Spiritul ce locuieşte în această peşteră şi las, cu respect, o ofrandă. Ies exact în momentul în care marakameul se apropie de intrare şi îşi începe invocaţiile închinate puterii acelui loc. îşi flutură muvieri-ul, "deschizând" uşa spre spaţiul sfânt. Fiecare pelerin lasă câte o ofrandă pentru zeiţa acelui loc - pentru Tatei Matinieri. Apoi, Antonio ia apă într-un vas mic. Folosindu-şi muvieriul, ne stropeşte pe toţi cu apă - timp în care ne scaldă şi în binecuvântări, pe care le primim cu bucurie şi emoţie. în sfârşit, ajung şi prietenii mei care au rămas în urmă, la timp ca să primească binecuvântări.
   Mă aşez pe o piatră, lângă intrarea în peşteră, lăsând soarele să se reverse peste corpul meu ud de la de apa sacră, ceea ce-mi dă o senzaţie plăcută de prospeţime. Locul este foarte frumos, momentul e perfect, iar compania fără pereche. în această stare mă găsesc, în clipa în care simt o bătaie uşoară peste umăr. Mă întorc şi îl văd pe lămatz Kahullumary-Manuel, care îmi dă un muvieri. Este o săgeată mică, legată cu pene de vultur - un obiect pe care wirrarika îl preţuiesc foarte mult. Cu excepţia marakameului, care îşi poartă aceste obiecte într-o casetuţă din frunze de palmier, conform obiceiului, ceilalţi poartă unul sau două agăţate la pălărie. Fiecare e dobândit doar ca rezultat al câştigării unei lupte de putere, în urma unui fapt foarte important sau a unui eveniment extraordinar, dedicat Spiritului. De multe ori am auzit ca muvieriului purtat la pălărie i se spune şi "Spirit"
   Adeseori am admirat acest obiect al indienilor wirrarika, dar nu m-am gândit vreodată să-mi "confecţionez" şi eu, să cumpăr sau să cer unul. Dar, să primesc un muvieri din mâinile lui Tâmatz Kahullumary însuşi, însemna foarte mult pentru mine. După ce l-am primit, am urmat instrucţiunile lui Manuel şi l-am pus la pălărie. Mi-am aşezat iar pălăria pe cap şi am descoperit că senzaţia...