Universul holografic

   MEMORIA FOTOGRAFICĂ

   În 1972, cercetătorii în domeniul vederii Daniel Pollen şi Michael Tractenbergau au afirmat că teoria holografică a creierului ar putea explica de ce unii oameni posedă o memorie fotografică (cunoscută de asemenea ca memorie eidetică). Tipic, indivizii cu memorie fotografică petrec câteva momente scanând scena pe care vor s-o memoreze. Când vor să vadă scena din nou, ei "proiectează" o imagine mentală a acesteia, fie cu ochii închişi, fie uitându-se fix la un perete alb sau la un ecran. Studiind un asemenea individ, o profesoară de istorie a artei de la Harvard pe nume Elizabeth, Pollen şi Tractenberg au descoperit că imaginile mintale pe care le proiecta erau atât de reale pentru ea, încât atunci când citea imaginea unei pagini din Faust, ochii ei se mişcau ca şi cum ar fi citit o pagină reală.
   Observând că imaginea stocată într-un fragment de film holografic devine mai neclară pe măsură ce fragmentul devine mai mic, Pollen şi Tractenberg sugerează că probabil, asemenea indivizi au o memorie atât de vie pentru că ei au cumva acces la regiuni foarte largi ale hologramelor din memoria lor. Invers, probabil că mulţi dintre noi avem memorii mai puţin strălucitoare pentru că accesul nostru este limitat la porţiuni mai mici din hologramele din memorie.

   TRANSFERUL DEPRINDERILOR ÎNVĂŢATE

   Pribram crede că modelul holografic aruncă lumină şi asupra capacităţii noastre de a transfera deprinderile învăţate dintr-o parte a corpului într-alta. Cum staţi aşezaţi citind această carte, opriţi-vă un moment şi trasaţi-vă numele în aer, cu cotul stâng. Veţi descoperi probabil că este un lucru relativ uşor, şi totuşi, după toate probabilităţile, este ceva ce nu aţi mai făcut niciodată înainte. Ar putea să nu vi se pară o abilitate surprinzătoare, dar în concepţia clasică conform căreia diferitele zone ale creierului (cum este şi cea care controlează mişcările cotului) au imprimată o configuraţie de fire electrice sau sunt..

   Energia unui trilion de bombe atomice în fiecare centimetru cub de spaţiu

   Dacă universul nostru este numai o umbră palidă a unei ordini mai adânci, ce altceva mai zace ascuns, împăturit în urzeala realităţii noastre? Bohm are o sugestie. Conform înţelegerii curente a fizicii, fiecare regiune a spaţiului este scăldată de diferite tipuri de câmpuri, compuse din unde de lungimi diferite. Fiecare undă are întotdeauna o cantitate de energie. Când fizicienii au calculat cantitatea minimă de energie pe care o poate avea o undă, ei au descoperit că fiecare centimetru cub de spaţiu gol conţine mai multă energie decât toată materia din universul cunoscut!
   Unii fizicieni refuză să ia în serios acest calcul şi cred că trebuie să fie cumva eronat. Bohm crede că acest ocean infinit de energie există cu adevărat şi ne spune măcar puţin despre natura ascunsă a ordinii implicite. El consideră că majoritatea fizicienilor ignoră existenţa acestui enorm ocean de energie pentru că, asemenea peştilor care nu sunt conştienţi de apa în care înoată, ei au fost învăţaţi să se concentreze înainte de toate asupra obiectelor încrustate în ocean, asupra materiei.
   Concepţia lui Bohm că spaţiul este la fel de real şi bogat în procese ca şi materia care se mişcă prin el ajunge la maturitatea deplină în ideile sale despre marea de energie implicită. Materia nu există independent de marea din aşa-zisul spaţiu gol. Este o parte a spaţiului. Ca să explice ce înţelege prin asta, Bohm oferă următoarea analogie: un cristal răcit până aproape de zero absolut va permite unui flux de electroni să treacă prin el fără să se împrăştie. Dacă temperatura creşte, diferitele zone cu defecte ale cristalului îşi vor pierde transparenţa, ca să spunem aşa şi vor începe să difuzeze electronii. Din punctul de vedere al electronului, aceste defecte ar apărea ca nişte insule de "materie" plutind într-o mare de nimicnicie, dar nu acesta este cazul în realitate. Nimicnicia şi insulele de materie nu există independent unele de altele. Ele sunt părţi ale aceleiaşi structuri, ordinea mai adâncă a cristalului.

   Doctori care văd câmpul energetic uman

   Cu toate că existenţa câmpului energetic uman nu este recunoscută de comunitatea medicală ortodoxă, el nu a fost complet ignorat de practicienii medicinei. Un profesionist care ia în serios câmpul energetic este neurologul şi psihiatrul Shafica Karagulla. Karagulla a primit diploma de doctor în medicină şi chirurgie de la Universitatea Americană din Beirut, Liban, iar pregătirea în psihiatrie a efectuat-o cu binecunoscutul psihiatru Prof. Sir David K.Henderson, la Royal Edinburg Hospital for Mental and Nervous Disorders. De asemenea, ea a petrecut trei ani şi jumătate ca asociat de cercetare cu Wilder Penfield, neurochirurg canadian ale cărui studii de cotitură asupra memoriei i-au lansat pe Lashley şi Pribram în căutările lor.
   Karagulla a început cu scepticism, dar după ce a întâlnit câţiva indivizi care puteau vedea aura şi a confirmat capacitatea acestora de a face diagnosticare medicală exactă ca rezultat a ceea ce văzuseră, ea a devenit încrezătoare. Karagulla numeşte facultatea de a vedea câmpul energetic uman percepţie senzorială superioară sau HSP( Higher Sense Perception) şi în anii 1960 a pornit să determine dacă vreunii profesionişti din medicină aveau această capacitate. Ea a căutat diferite persoane senzitive printre colegii şi prietenii săi, dar la început mergea încet. Chiar doctori despre care se spunea că au această capacitate erau reticenţi să se întâlnească cu ea. După ce a fost amânată în mod repetat de un asemenea doctor, a reuşit până la urmă să stabilească o întâlnire cu el ca pacientă.
   Ea a intrat în biroul lui, dar în loc să-l lase să îi facă o examinare fizică pentru a-i pune un diagnostic, ea l-a provocat să folosească percepţia senzorială superioară. Realizând că era încolţit, el a cedat. "Bine, stai unde eşti," i-a spus. "Nu-mi spune nimic." Apoi i-a scanat corpul şi i-a dat o analiză detaliată despre sănătatea ei, inclusiv o descriere a unei probleme interne pe care o avea şi care ar fi necesitat în cele din urmă operaţie chirurgicală, problemă pe care ea o diagnosticase..

   Planuri de viaţă şi cursuri de timp paralele

   Ca şi Whitton, cercetătorii fenomenului din pragul morţii au găsit dovezi că vieţile noastre sunt planificate anterior, cel puţin într-o oarecare măsură, iar noi jucăm fiecare un rol în crearea acestui plan. Acest lucru este vizibil în câteva aspecte ale experienţei. în mod frecvent, după sosirea în lumea luminii, celor ce trec prin experienţa din pragul morţii li se spune că "nu le-a venit încă vremea." Aşa cum scoate în evidenţă Ring, această remarcă implică clar existenţa unui fel de "plan de viaţă." Este de asemenea clar că subiecţii joacă un rol important în formularea acestor destine, pentru că li se oferă adesea posibilitatea de a alege dacă se întorc sau rămân. Sunt chiar situaţii când li se spune că le-a venit timpul şi li se îngăduie totuşi să se întoarcă. Moody citează un caz în care un bărbat a început să plângă când a înţeles că era mort, pentru că se temea că soţia lui nu va fi capabilă să îl crească pe nepotul lor fără el. Auzind aceasta, fiinţa i-a spus că, de vreme ce nu o cerea pentru el însuşi, va fi lăsat să se întoarcă. Într-un alt caz, o femeie a argumentat că nu a dansat încă destul. Remarca ei a facut-o pe fiinţa de lumină să râdă din toată inima şi a primit şi ea permisiunea de a se întoarce în viaţa fizică.
   Faptul că viitorul nostru este schiţat cel puţin parţial este evident şi într-un fenomen pe care Ring îl numeşte "străfulgerare a viitorului personal." Uneori, în timpul vizinii cunoaşterii, subiecţilor li se arată scene din propriul lor viitor, într-un caz deosebit de frapant, unui copil i s-au spus diferite lucruri specifice despre viitorul său, inclusiv faptul că se va căsători la vârsta de douăzeci şi opt de ani şi va avea doi copii. I s-a arătat chiar şinele său adult şi copiii săi viitori stând într-o cameră a casei în care ar fi locuit în cele din urmă şi pe când se uita cu atenţie la cameră, a observat ceva foarte ciudat pe perete, ceva ce mintea sa nu putea să înţeleagă. După decenii şi după ce aceste preziceri se petrecuseră, s-a trezit chiar în scena pe care o văzuse când era copil şi a înţeles că obiectul ciudat de pe perete era un "radiator cu ventilare forţată," un fel de radiator..

   .. semnificativ este faptul că Leibniz a dat lumii calculul integral, iar calculul integral i-a dat posibilitatea lui Dennis Gabor să inventeze holograma.

   Viitorul concepţiei holografice

   Şi astfel, o idee străveche, o idee care pare să-şi fi găsit cel puţin o oarece expresie în practic toate tradiţiile filozofice şi metafizice ale lumii, completează cercul. Dar dacă aceste cunoştinţe vechi pot conduce la invenţia hologramei, iar invenţia hologramei poate conduce la formularea concepţiei holografice a lui Bohm şi Pribram, spre ce progrese şi descoperiri noi ar putea conduce modelul holografic? Deja există mai multe posibilităţi la orizont.

   SUNETUL HOLOFONIC

   Inspirându-se din modelul holografic al creierului al lui Bohm, psihologul argentinian Hugo Zuccarelli a dezvoltat o nouă tehnică de înregistrare, care permite crearea echivalentului unor holograme alcătuite din sunet în loc de lumină. Zuccarelli îşi întemeiază tehnica pe faptul curios că urechea omenească de fapt emite sunete. Înţelegând că aceste sunete care se produc în mod natural erau echivalentul audio al "laserului de referinţă" folosit pentru a recrea o imagine holografică, el le-a folosit ca bază pentru o tehnică de înregistrare nouă, revoluţionară, care reproduce sunete ce sunt chiar mai realistice şi maia tridimensionale decât cele produse prin procedeul stereo. El numeşte acest fel nou de sunet "sunet holografic".
   După ce a ascultat una dintre înregistrările holografice ale lui Zuccarelli, un reporter de la revista Times din Londra a scris recent: "Am privit pe furiş la coordonatele de pe ceasul meu ca să fiu sigur unde mă aflam. Oamenii se apropiau venind din spatele meu, unde ştiam că era doar zid... După şapte minute..