Vindecare şi recuperare

   Următorul nivel important este nivelul Neutralităţii, la 250, unde câmpul de energie este pozitiv şi chiar mult mai aliniat cu Adevărul. Emoţia Neutralităţii este încrederea în sine. De exemplu, este "O.K." dacă cineva obţine o slujbă, este "O.K." şi dacă n-o obţine. Procesul care are loc în conştiinţă este detaşarea. Nu este ataşat de nimic în special, de niciun rezultat şi nu mai este o victimă. Persoana are acum o mare putere şi nu mai este dominată de aversiuni sau de dorinţe mistuitoare. Partea bună poate a fi această atitudine de "O.K." faţă de viaţă; partea proastă a "neataşamentului" pot fi detaşarea indiferentă sau platitudinea. La nivelul Neutralităţii nu se mai pot trăi emoţii puternice ale suferinţei şi acum persoana se simte liberă. Prin urmare, se află într-o stare de putere mai mare. Felul în care priveşte lumea, că totul este în regulă, presupune şi considerarea lui Dumnezeu ca fiind cel care oferă libertatea. Avantajul Neutralităţii este că cineva poate renunţa la opunerea rezistenţei, astfel dobândind şi mai multă putere, dar atunci trebuie să introducă o nouă energie care să salte persoana la următorul nivel - cel al Bunăvoinţei.
   Bunăvoinţa, la 310, este şi mai puternică. Emoţia ei este însoţită de gânduri afirmative, de "da-uri", spunând da vieţii, ori ideii de a se alătura, de a fi de acord, de a se devota şi de a se alinia cu viaţa, pentru că acum apare intenţia. O persoană aflată la nivelul Neutralităţii, întrebată dacă ar vrea să meargă la un film, ar răspunde "Este O.K. dacă mergem, este O.K. şi dacă nu mergem." - un răspuns care dă dovadă de lipsă de entuziasm şi de însufleţire şi, chiar dacă este încă departe de însufleţire, este în mod sigur mult mai confortabil decât să fii ataşat de frică, durere, apatie sau mânie. Persoana care devine binevoitoare aduce însufleţirea şi intenţia de a spune da, de a se consacra, de a fi de acord. Adevărata putere începe cu Bunăvoinţa, pentru că la acest nivel se renunţă la opunerea rezistenţei.
   Următorul nivel este denumit Acceptare, la 350. Este un câmp energetic foarte puternic, unul în care cineva este capabil, adaptat şi încrezător. Acesta este începutul transformărilor în conştiinţă. Transformarea are de-a face cu repunerea in drepturi, cu înţelegerea că fiecare este sursa propriei sale fericiri şi că puterea se află înăuntrul său. O persoană la acest nivel este apreciată de o corporaţie mare tocmai pentru că se poate baza pe ea şi datorită realismului persoanei, pe capacitatea de a-şi recunoaşte deopotrivă reuşitele şi nereuşitele. Aceste persoane nu sunt dominate de mândrie, ceea ce ar însemna negare, astfel că îşi pot recunoaşte slăbiciunile sau defectele. Un director la acest nivel poate spune "Ştii, nu mă descurc foarte bine cu tipul ăla din Argentina. Ar fi mai bine dacă l-ai trimite pe Jack. Sunt sigur că el s-ar descurca mult mai bine." Directorul care îşi arată limitele acceptă felul în care funcţionează lumea, evită să intre în dihotomia "bine-rău" şi, prin urmare, se descurcă în mod eficient. Transformarea vine din re-împroprietărirea cu puterea personală. O persoană la acest nivel ştie că, indiferent unde se află, se vor crea circumstanţe care îi vor aduce fericirea. Rick Warren, în cartea sa The Purpose Driven Life reprezintă acest nivel, aşa cum este reprezentat şi de organizaţiile de servicii publice voluntare.
   Utilizarea şanselor care apar la acest nivel poate transforma lămâia în limonadă, ceea ce se manifestă din perspectiva unei poziţii sau a unui fel de a fi re-împuternicit cu propria putere. Acţionând astfel, se ajunge la un mod de a privi şi a fi relaxat, oamenii la acest nivel nefiind uşor de tulburat. O re-împuternicire constantă şi o reciclare a energiei în univers (prin acţiuni voluntare pentru binele altora) mută persoana la nivelul următor, cel al Raţiunii, la 400.
   Raţiunea, logica şi intelectul sunt primele caracteristici ale evoluţiei speciei umane. Ele sunt produsul inteligenţei care este capabilă de o gândire simbolică şi de abstractizare. Acest nivel este reprezentativ pentru o structură disciplinată care este în acord cu lumea observabilă şi procesele sale. Astfel, emoţiile, incluzând dorinţele şi aversiunile, sunt subordonate ca fiind mai puţin relevante în comparaţie cu faptele impersonale.
   Folosirea raţiunii transcende limitările distorsiunilor narcisist-emoţionale caracteristice copilăriei cât şi emoţionalitatea personală rezultată în urma atotpătrunzătoarelor reacţii şi categorisiri în lucrurile care-mi plac şi cele ce nu-mi plac, precum şi a dorinţelor ce nu se mai termină. Făcând linişte în emoţionalitatea zgomotoasă, se poate raţiona la rece şi se poate domina procesarea prin fapte şi rezultate confirmabile. Astfel...

   ...îngrijorare intensă şi cu anxietate, şi experimentează viaţa ca fiind înspăimântătoare. Regretul izvorăşte din agăţarea de trecut, iar frica rezultă din trăirea în viitor.
   Ce este viaţa? Include asupra lumii şi un punct de vedere despre noi şi despre alţii, la fel şi aşteptări legate de Divinitate. Ce este viaţa, în sine şi despre sine? Apare ea dintr-un eveniment? Înţelegem atunci că aceste câmpuri de energie sunt de fapt nişte hublouri. Sunt modalităţi, feluri în care vedem noi lumea. Reprezintă culoarea ochelarilor pe care îi purtăm. Dacă ne luăm nişte ochelari gri, care provin din Durere, atunci totul va arăta trist. O persoană care merge pe stradă şi este dominată de acest câmp de energie vede totul pe stradă ca fiind fără de speranţă.
   O persoană tristă care merge pe stradă trăieşte literalmente percepţia tristeţii. Când deschide ziarul vede numai lucruri triste care se petrec in lume, vede condiţia tristă a omului. Vede gunoiul de pe stradă. Priveşte oamenii bătrâni şi gândeşte cât de tristă este bătrâneţea. Îi pare rău pentru copii şi se gândeşte în ce lume tristă urmează să crească aceştia. Cunoaşte durerea vieţii. Ţine în ea atâta durere încât apare mila - cât de trist pentru aceşti copii.
   Persoanele care se află în câmpul energetic al Fricii văd, experimentează şi îşi creează în lumea lor situaţii care trezesc frica. Citesc în ziare despre cât de înspăimântătoare este lumea - omoruri, crime, furturi, războaie şi bombe. Merg pe stradă si văd totul ca fiind înspăimântător. Văd şanse de a se întâmpla tot felul de accidente şi cum este posibil ca oamenii să-şi scrântească gleznele. Ei cred că ar trebui să existe indicatoare peste tot. Oamenii care văd o lume înspăimântătoare pun lacăte duble şi închid de două ori maşina, aflată în garajul închis de două ori, aflat în curtea lor dintr-un cartier în care nu s-a întâmplat niciodată o spargere.
   Frica vine dinăuntrul nostru şi proiectează în afară o înfăţişare înspăimântătoare a lumii. Dacă avem nişte ochelari coloraţi în culoarea fricii totul arată a frică, şi dacă îl căutăm pe Dumnezeu, vom găsi un Dumnezeu de care să ne temem. Un Dumnezeu al lumii înspăimântătoare nu poate fi decât unul de care trebuie să te temi.
   Cineva se poate muta în câmpul superior al dorinţelor care apar datorită educaţiei sociale. Oamenii de la baza Hărţii care se aliniază cu lipsa de speranţă, cum sunt cei din ţările Lumii a Treia ori segmente ale grupurilor socioeconomice din societatea noastră, încep să vadă ce au alţi oameni prin intermediul televiziunii atunci când dobândesc acces la televiziune. Aceasta creează dorinţa care este percepută în câmpul emoţiilor drept lipsă şi poftă şi este, de asemenea, exprimată complet în adicţii. Procesul care se petrece în conştiinţă este acela al prinderii, al capturării. Deoarece cineva doreşte sau începe să-şi dorească ceva, lumea devine una a frustrării. Stresul pe care îl trăieşte este cel al unei frustrări fără de sfârşit.
   Într-o persoană care nu este niciodată mulţumită se manifestă lipsa, şi, indiferent de ce primeşte, întotdeauna va voi ceva mai mult. Dacă nu experimentează îndeplinirea dorinţelor lor, aceasta va da naştere şi mai multor dorinţe şi va rezulta intr-o dorinţă de a controla. Văd o lume foarte frustrantă, iar când merg pe stradă văd toate lucrurile pe care şi le doresc, maşinile, accesoriile şi casele pe care şi le visează. Când deschid ziarul văd şi mai multe lucruri de dorit. Ei vor să schimbe lumea, vor să "aibă", să "obţină". Această nesfârşită dependenţă de a avea creează un stres nesfârşit care apare din sinele însuşi. Problema este o nesfârşită dorinţă de ceva.
   Când oamenii, din propria frustrare, se mută la nivelul Furiei, încep să experimenteze o lume furioasă. Sunt plini de resentimente şi fierb de ură, vinovăţie şi nedreptate. Dintr-o persoană de acest fel energia suprimată a furiei este acum gata să se reverse în orice eveniment. Ei văd lumea ca pe o competiţie. Datorită ochelarilor furiei pe care îi poartă aceşti oameni, atunci când deschid un ziar, stomacul lor se umple de mânie, indignare şi furie faţă de evenimentele care se petrec.
   Dacă merg pe stradă văd multe lucruri pentru care se înfurie - starea indicatoarelor stradale, a străzii însăşi, inclusiv ziarele aruncate peste tot pe stradă. Uitându-se la copii şi la bătrâni se gândesc la propria lor situaţie şi asta îi enervează. Trăiesc într-o lume a injustiţiei, nedreptăţii, indignării şi competiţiei. Dacă...

   Ajungem, până la urmă, la nivelul "experimentării experienţei". Devenim conştienţa bucuriei şi a gratitudinii pentru existenţa noastră şi pentru existenţa conştiinţei noastre. Corpul este apoi inclus în câmpul conştiinţei însăşi. Ajungem din nou la surprinzătorul gând că corpul este în interiorul minţii. Cei mai mulţi oameni cu un sistem de credinţe limitate cred că mintea este undeva "aici sus" în capul lor. De fapt, atunci când este experimentată, se descoperă că mintea este peste tot. Când un gând este experimentat, este experimentat peste tot. Gândul care pare că răsare "înăuntru" este un sistem de credinţe în sine aşa cum este, de fapt, experimentat peste tot. Este un gând despre un gând. Experienţa interioară ne va spune că experienţa gândului şi experienţa corpului se petrec non-local, peste tot. Gândurile se petrec în conştiinţa însăşi. Înţelegem că trupul stă în scaun, dar acea înţelegere nu este experimentată într-un loc anume. Se petrece în interiorul conştiinţei noastre. Adresându-ne noi înşine sănătăţii înseamnă să ne adresăm naturii conştiinţei şi să apreciem propria-ne existenţă şi viaţă în sine.
   În acest capitol anumite lucruri au fost repetate de mai multe ori datorită rezistenţei pe care o opune mintea adevărului. Învăţarea cu emisfera dreaptă înseamnă a deveni familiar cu şi a ne re-expune constant aceluiaşi punct de vedere până când devine ceva natural. Este dificil atunci când avem de-a face cu vindecarea şi cu sănătatea pentru că noi chiar ne inversăm credinţa în cauzalitate. Spunem că fizicalitatea este expresia mentalului şi nu vice-versa. Lumea ar vrea să ne spună că este invers, "cauza" este înăuntrul lumii, înăuntrul virusului sau înăuntrul bacteriei. Chiar şi medicamentele au efect datorită credinţei noastre extrem de puternice că acestea vor avea efect. Este credinţa în puterea medicamentelor. Este fără dubiu dovedit prin cercetarea ştiinţifică asupra naturii fenomenului placebo. În general, placebo vindecă 35% din oamenii cu orice fel de boală. Doar sugestia că o pastilă va vindeca o boală şi în 35% din cazuri şi este suficient pentru a se realiza vindecarea. Înţelegerea faptului că noi facem marea schimbare în conştiinţa noastră ne ajută să preţuim cunoaşterea noastră despre boală şi să o folosim ca pe un izvor pentru creşterea şi dezvoltarea noastră spirituală.
   Ca în toată lucrarea spirituală, este dezvăluit faptul că mintea se opune renunţării la programele negative indiferent de suferinţa pe care o cauzează. Sursa rezistenţei sale este răsplata secretă pe care ego-ul o primeşte din negativitate. Egoul derivă din plăcerea resentimentelor "justificate", din vinovăţie, autocompătimire, si tot restul. Astfel, la ceea ce trebuie să renunţăm este gratificarea minţii, gratificare pe care aceasta o primeşte din negativitate. Pentru a desface dependenţa de răsplată, este necesar doar să ne întrebăm dacă suferinţa rezultată în urma bolii merită să ne agăţăm de plăcerea unei atitudini negative. În mod secret, oamenii chiar "iubesc" să urască, să învinovăţească, să se răzbune, precum şi să aibă dreptate ori să fie superiori. Costul, preţul pentru a rămâne destinat bolii, precum şi opunerii rezistenţei la recuperare, vine din stimularea revendicărilor, a doleanţelor. Sinceritatea faţă de sine este cheia pentru a progresa şi pentru o stare de bine din ce în ce mai bună.
   În pofida tuturor celor de mai sus, este important să înţelegem că a fi om înseamnă a avea intrinsec nişte limitări şi vulnerabilităţi ale protoplasmei, astfel că zilele fiecăruia sunt limitate. "Din ţărână s-a născut, în ţărână se va întoarce" semnifică valoarea smereniei şi a acceptării limitărilor omenescului însuşi. Cum a spus Buddha: "A fi născut om este un mare dar pentru că omul are opţiunea de a câştiga merite karmice şi de a-şi repara karma negativă."

   ...năucitoare. Ce avem de făcut în aceste situaţii urgente? Vă vom dezvălui, în cele ce urmează, o tehnică potrivită pentru o gamă variată de afecţiuni, ca şi pentru vindecarea durerilor acute sau cronice.
   La început, când suferim un accident, survine un şoc, ca atunci când ne opărim mâna cu apă clocotită sau ne ardem la atingerea de plita fierbinte. Tehnica ce va face minuni în acest caz este renunţarea la a mai opune rezistenţă. Să comparăm, în continuare, avantajul renunţării cu modul în care procedează mintea de obicei. Mintea se opune, de regulă, unei experienţe, fiindcă se află în expectativa suferinţei. În ea se desfăşoară deja programul: "Durerea înseamnă suferinţă, deci mă voi opune acesteia." Ne imaginăm, în mod greşit, că dacă îi opunem rezistenţă, durerea va dispărea.
   Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că durerea şi suferinţa sunt alinate rapid dacă facem stânga împrejur, capitulăm şi renunţăm să ne mai opunem lor. Cum aplicăm acest lucru în viaţa de fiecare zi? Vom oferi câteva exemple clinice de vindecare rapidă preluate din tehnici complet diferite de cele pe care le utilizează mintea, de obicei, în situaţii obişnuite.
   A renunţa să mai opunem rezistenţă înseamnă să trăim profund evenimentul şi să ne abandonăm cu totul senzaţiei pe care o simţim. Înseamnă să nu luăm în seamă gândurile legate de ceea ce ni se întâmplă. În loc de asta, să trecem la trăirea nemijlocită a senzaţiei şi să renunţăm complet la a-i opune rezistenţă. Dacă, de exemplu, ne ardem din greşeală şi nu mai opunem rezistenţă senzaţiei de arsură, la început ne vom simţi copleşiţi. Deschidem uşile pe care năvăleşte durerea şi ne abandonăm în faţa ei, încetând să-i mai opunem rezistenţă. Spunem "Mai mult, mai mult, mai mult." Ca să ni se pară mai acceptabil un astfel de gând, trebuie să ştim că, indiferent de natura experienţei, cantitatea de durere pe care o putem simţi este limitată. Îi deschidem larg uşa şi ea dispare apoi rapid. Spunem: "Renunţ să mai opun rezistenţă acestei experienţe. Renunţ să o mai resping. Ignor gândurile legate de ea pentru că nu-mi vor folosi la nimic. Aleg, în schimb, să mă abandonez cu totul în faţa experienţei şi să-mi îngădui să o simt în întregime." Este ca şi când s-ar deschide o uşă, s-ar face curent, iar întreaga cantitate de durere ar fi resimţită rapid şi dintr-odată, epuizându-se în doar câteva minute.
   Mi-aduc aminte că mi-am scrântit o dată glezna când eram în San Francisco. Era o entorsă gravă care ar fi necesitat, de regulă, intervenţia unui ortoped, un pansament compresiv sau chiar o cizmă ghipsată pentru vreo şase săptămâni. Eu m-am aşezat doar pe o bancă din parc, am închis ochii şi m-am lăsat în voia durerii; simţeam valuri peste valuri de durere sfâşietoare. Dacă m-aş fi opus, aş fi sfârşit cu glezna în ghips. Cu alte cuvinte, dacă se opune rezistenţă durerii, o senzaţie de durere acută se poate transforma într-o afecţiune cronică. Eu am stat pe banca aceea şi am lăsat-o să mă inunde. M-am abandonat valurilor de durere care mă asaltau. Cu toate acestea, în mod curios, pentru că alesesem să trăiesc experienţa, nu sufeream. Procedând astfel, devenisem stăpân pe situaţie, nu mai eram o victimă. Declaram: "Am ales de bunăvoie să trec prin asta; vreau să simt încă şi mai multă durere." Drept consecinţă, cantitatea de suferinţă implicată a fost de-a dreptul neînsemnată. Alinarea durerii s-a produs repede şi peste trei-patru minute eram din nou în picioare, capabil să merg. Durerea scăzuse până la un nivel minim şi mi-am continuat plimbarea tot fără să-i opun rezistenţă.
   Ceva mai târziu, când mi-am rupt piciorul drept, am procedat în acelaşi fel. Tăiam lemne şi un buştean imens de stejar mi-a căzut pe laba piciorului drept, zdrobindu-mi toate oasele din zona aceea. De Crăciun, eram deja înapoi pe ringul de dans. Piciorul meu n-a stat niciun moment imobilizat în ghips; tot ce am făcut a fost să renunţ, în mod conştient, la a opune rezistenţă experienţei respective.
   După un timp, am suferit o leziune care a trebuit să se soldeze cu o amputare. Am avut un nou şoc, după care am ştiut cum să procedez şi în acest caz: să nu opun rezistenţă, să nu mă opun senzaţiilor de durere. Comportându-mă astfel, chiar în faţa ochilor mei s-a întâmplat ceva ce lumea ar numi un miracol. Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am tăiat din greşeală degetul mare de la mână cu ferăstrăul circular, a fost să încetez imediat să mă opun acestei experienţe. Am stat liniştit şi am...

   ...inconfundabilă şi atotcuprinzătoare. Au existat şi câteva clipe de teamă când eul se stingea, dar după aceea absolutul Prezenţei mi-a inspirat o străfulgerare de veneraţie. Această realizare a fost spectaculoasă, mai intensă decât tot ce resimţisem anterior. Nu avea niciun corespondent în experienţa obişnuită. Şocul de proporţii a fost atenuat de iubirea care însoţea Prezenţa. În lipsa sprijinului şi a protecţiei acelei iubiri, individul ar fi anihilat.
   A urmat un moment de teroare, când egoul se agăţa de propria existenţă, temându-se că se va transforma în nimic. În schimb, pe măsură ce se stingea, el era înlocuit de Sine ca Totalitate, acel Tot în care totul este cunoscut şi evident în expresia desăvârşită a propriei sale esenţe. Odată cu nonlocalizarea a venit şi conştientizarea că individul este tot ce a fost vreodată sau ar putea fi cândva. Omul este întreg şi desăvârşit, dincolo de orice identitate, dincolo de gen, dincolo chiar şi de caracterul uman însuşi. Şi nu mai trebuie să se teamă niciodată, din nou, de suferinţă şi moarte.
   Ce se petrece cu trupul din acest moment încolo este nesemnificativ. La anumite niveluri ale conştientizării spirituale, afecţiunile corpului se vindecă sau dispar spontan. În starea de absolut, însă, consideraţiile de această natură sunt irelevante. Corpul îşi va urma traiectoria prevăzută, la sfârşitul căreia se va întoarce de unde a venit. Este un fapt lipsit de importanţă; individul nu este afectat. Corpul apare ca un "ceva" mai degrabă decât ca un "eu", ca un alt obiect oarecare, ca o piesă de mobilier dintr-o încăpere. Poate părea amuzant că oamenii i se adresează încă trupului ca şi când acesta ar fi un "tu" individual, dar nu există niciun mod de a explica această stare de conştientizare cuiva aflat în necunoştinţă de cauză. Cel mai bine este să-ţi vezi de treburile obişnuite şi să-i permiţi Providenţei să se ocupe de netezirea relaţiilor sociale. Totuşi, atunci când individul ajunge la beatitudine, este extrem de greu de ascuns această stare de extaz intens. Lumea poate fi uluită, iar oamenii pot veni de peste mări şi ţări ca să se afle în preajma aurei corespunzătoare acestei stări. Aspiranţii la spiritualitate şi cei a căror curiozitate este trezită de spiritualitate se pot simţi atraşi, la fel ca şi cei foarte bolnavi şi aflaţi în căutarea unor miracole; individul poate deveni un punct de atracţie magnetică şi un izvor de bucurie pentru aceştia. De obicei, în acest stadiu apare dorinţa de a împărtăşi această stare şi altora şi de a o folosi spre binele tuturor.
   Extazul care însoţeşte această condiţie nu este cu desăvârşire stabil; apar şi clipe de cumplită suferinţă. Cele mai intense sunt acelea în care starea fluctuează şi încetează brusc, aparent fără niciun motiv. Momentele acestea aduc cu ele perioade de intensă disperare şi teama că individul ar putea să fi fost părăsit de Prezenţă. Căderile acestea fac calea să fie anevoioasă, iar surmontarea acestor răsturnări de situaţie necesită multă voinţă, În final, devine limpede că individul trebuie să depăşească nivelul acesta, ori să îndure în mod constant chinuitoare "căderi în dizgraţie". Când se pătrunde pe calea anevoioasă a transcenderii dualităţii trebuie, deci, renunţat la gloria extazului până când individul ajunge dincolo de toate contrariile şi de impulsurile lor opuse. Dar, deşi este una să renunţi bucuros la lanţurile de fier ale egoului, este cu totul altceva să abandonezi lanţurile de aur ale fericirii extatice. Individul are, parcă, impresia, că renunţă la Dumnezeu şi apare un nou fel de teamă, niciodată anticipat până atunci. Aceasta este groaza ultimă de singurătatea absolută.
   Pentru ego, teama de non-existenţă a părut îngrozitoare şi s-a retras din faţa ei în mod repetat atunci când aceasta părea să se apropie. Atunci s-a dezvăluit şi rostul stărilor de agonie şi al nopţilor întunecate ale sufletului. Acestea sunt atât de insuportabile, încât durerea cumplită pe care o produc îl impulsionează pe individ spre săvârşirea efortului extrem necesar pentru surmontarea lor. Când oscilarea între rai şi iad devine de nesuportat, trebuie renunţat până şi la dorinţa de a exista. Odată reuşit acest lucru, individul poate, în sfârşit, să treacă dincolo de dualitatea Totului versus nimic, dincolo de existenţă sau de non-existenţă. Culminarea aceasta a lucrării interioare reprezintă etapa cea mai dificilă, cea din urmă cumpănă, cea în care individul este categoric conştient că iluzia existenţei odată depăşită aici, este irevocabil depăşită. Din acest punct nu există întoarcere, iar spectrul acesta al ireversibilităţii face ca acest ultim obstacol să pară alegerea cea mai teribilă dintre toate.