"Cum explicaţi dumneavoastră această eficienţă, această energie care, aparent, nu cunoaşte limite?", l-am întrebat.
   Medicul s-a gândit un moment. "Răspunsul este că el e un individ normal, care se integrează perfect în mediul ambiant, şi, ceea ce e şi mai important, e o persoană profund religioasă. Religia l-a învăţat cum să evite risipa de forţe. Religia lui este un mecanism eficient şi folositor care împiedică pierderile de energie. Nu munca grea ne consumă energia, ci agitaţia emoţională, iar acest om este eliberat de aşa ceva."
   Tot mai mulţi oameni înţeleg că e important să aibă o viaţă spirituală stabilă pentru a se bucura de energie şi de forţa personalităţii.
   Corpul este creat astfel încât poate produce toată energia de care are nevoie pe o perioadă de timp uluitor de lungă. Dacă individul are suficient de multă grijă de trupul său, cu un regim alimentar adecvat, cu exerciţii, somn, fără abuzuri fizice, corpul va produce şi va păstra o energie uluitoare şi va avea o stare satisfăcătoare de sănătate. Dacă acelaşi individ va acorda o atenţie similară unei vieţi emoţionale echilibrate, energia nu se va risipi. Dar, dacă va permite irosiri de energie, ca urmare a unor reacţii emoţionale ereditare sau autoimpuse, care îi slăbesc sistemul nervos, îşi va pierde forţa vitală. Starea naturală a unui individ, când trupul, mintea şi sufletul formează un tot armonios, este cea de permanentă înlocuire a energiei necesare.
   Soţia lui Thomas A. Edison, cu care am discutat adeseori despre obiceiurile şi comportamentul vestitului ei soţ, cel mai mare magician şi inventator din lume, mi-a spus că domnul Edison obişnuia să se întoarcă acasă după ore lungi de muncă în laborator şi să se întindă pe vechea lui canapea. Soţia mi-a mărturisit că adormea la fel de repede ca un copil, perfect relaxat, şi se cufunda într-un somn adânc şi liniştit. După trei, patru sau,...

   Acum câteva luni, i-am sugerat aceste principii unui vechi prieten, un om care nu putea anticipa decât dezastre. Până în momentul discuţiei noastre, nu l-am auzit niciodată spunând altceva decât că lucrurile vor ieşi prost. Avea această atitudine negativă faţă de orice proiect sau problemă. Exprima o vie neîncredere faţă de principiile enunţate în acest capitol şi s-a oferit să facă un test pentru a-mi demonstra că toate concluziile mele sunt eronate. E vorba de un om cinstit; el a încercat să aplice, cu bună-credinţă principiile respective pentru a rezolva anumite probleme, şi a pus totul pe hârtie. A făcut asta vreme de şase luni. La finalul acestei perioade, a ajuns la concluzia că 85 la sută din chestiunile investigate au avut rezultate satisfăcătoare.
   "Acum sunt absolut convins", spuse el, "deşi n-aş fi crezut niciodată că poate fi posibil, dar nu încape nici o urmă de îndoială că, dacă anticipezi victoria, ai acces la o putere stranie care creează condiţiile care conduc către rezultatele dorite. De acum încolo, îmi voi schimba atitudinea mentală şi voi anticipa victoria, nu dezastrul. Testul meu indică faptul că asta nu e doar o altă teorie, ci o modalitate ştiinţifică de a face faţă situaţiilor de viaţă."
   Aş putea adăuga că şi procentajul ridicat pe care l-a obţinut prietenul meu poate fi îmbunătăţit prin exerciţiu, şi, desigur, exerciţiul speranţei e la fel de esenţial ca şi orele de exersare la un instrument sau ca antrenamentul la golf. Nimeni n-a stăpânit niciodată vreo artă fără un exerciţiu susţinut, perseverent şi inteligent. Ar trebui subliniat şi faptul că prietenul meu a abordat acest experiment, la început, cu mari dubii, care aveau să-i influenţeze în mod negativ primele sale rezultate.
   Zi de zi, confruntându-vă cu greutăţile vieţii, vă sugerez să rostiţi următoarele cuvinte: "Cred că Dumnezeu îmi dă puterea să îmi împlinesc visurile."
   Să nu rostiţi vreodată cuvântul "dezastru." Eliminaţi-l din conştiinţa dumneavoastră.

   Un director mi-a spus că el crede în "forţele emergente ale creierului omenesc". Această teorie îi aparţine şi e o teorie solidă, care spune că o fiinţă umană posedă puteri ascunse care pot fi eliberate şi folosite doar în cazuri de extremă urgenţă. în situaţiile obişnuite, în viaţa de zi cu zi aceste forţe speciale se află în stare latentă, dar în împrejurări deosebite, la nevoie, personalitatea dumneavoastră va fi capabilă să vă ofere resurse nebănuite de forţă.
   O persoană care dispune de o credinţă activă nu permite acestor puteri să rămână în stare latentă, ci, în conformitate cu intensitatea credinţei sale, le aduce în joc chiar şi arunci când desfăşoară activităţi normale. Aşa se explică faptul că unii dovedesc o forţă mai mare decât alţii în rezolvarea dificultăţilor cu care se confruntă zilnic sau în situaţiile de criză. Ei şi-au format deprinderea de a apela la forţe care ar fi ignorate în mod normal, dacă nu ar fi vorba de o necesitate stringentă.
   Când apare o situaţie dificilă, cum îi faceţi faţă? Aveţi oare un plan bine stabilit pentru a rezolva probleme neobişnuit de dificile? Mulţi acţionează pe baza metodei de tip nimereşti-sau-ratezi, şi, ceea ce este şi mai trist, ei ratează de cele mai multe ori. Nici nu vă pot spune în cuvinte cât e de important să planificaţi cum să vă folosiţi cele mai importante forţe, când vă confruntaţi cu o anume problemă.
   În afară de metoda rugăciunii în grup de doi sau trei, de tehnica "predării în mâna lui Dumnezeu", de cea a încheierii unui parteneriat cu Dumnezeu, şi de importanţa unui plan care să elibereze şi să folosească forţele rezervate cazurilor de urgenţă, mai există o altă tehnică extraordinară: aceea a punerii în practică a atitudinilor specifice credinţei. Am petrecut ani de zile citind şi recitind Biblia înainte de a avea revelaţia faptului că ceea ce încerca să-mi transmită era, de fapt, că, dacă am credinţă - şi cred cu adevărat - voi putea să-mi înving...

   Uneori e o poezie, alteori un pasaj dintr-o carte. După aceea, ne aşezăm tăcuţi, rugându-ne sau meditând, conform cu starea noastră de spirit, şi apoi, împreună, exprimăm ideea că Dumnezeu ne umple de putere şi de energie calmă. E un ritual fix de cincisprezece minute şi nu îl ratăm niciodată. Fără el, nu ne-am putea descurca. Am ceda, cu siguranţă. Rezultatul este că mi se pare mereu că am mai multă energie decât am nevoie şi mai multă putere decât mi se cere." Acestea sunt cuvintele unui om eficient care ştie să folosească puterea calmă.
   Cunosc o mulţime de persoane care practică o astfel de tehnică de reducere a încordării sau altele similare. în zilele noastre, e un procedeu destul de răspândit şi accesibil.
   Într-o dimineaţă de februarie, străbăteam grăbit veranda unui hotel din Florida, încărcat de corespondenţa pe care o primisem de la biroul meu din New York. Venisem în vacanţa de iarnă în Florida, dar nu eram capabil să renunţ la rutina de a-mi citi corespondenţa în fiecare dimineaţă. în timp ce mă îndreptam grăbit spre o muncă de cel puţin două ore citindu-mi scrisorile, un prieten din Georgia care stătea pe un balansoar cu pălăria acoperindu-i pe jumătate ochii, m-a oprit din graba mea nebună şi m-a întrebat, în dulcele şi plăcutul lui grai sudic: "încotro te grăbeşti aşa, doctore? Nu se prea cade să te grăbeşti aşa aici, în soarele strălucitor al Floridei. Vino aici şi «instalează-te» pe unul dintre aceste balansoare şi ajută-mă să practic una dintre cele mai minunate arte."
   Uluit, i-am spus: "Cum adică, să te ajut să practici una dintre cele mai minunate arte!"
   "Da", mi-a răspuns el, "o artă care moare. Nu mai există mulţi oameni care ştiu cum să o pună în practică."
   "Păi", i-am spus, "nu te văd practicând nici o artă."
   "Ba cum să nu", a replicat el. "Practic arta statului la soare. Stai aici şi lasă soarele să-ţi lumineze chipul.

   Pe de altă parte, dacă eu vă stimulez respectul de sine şi contribui la cultivarea autoaprecierii, demonstrez o stimă deosebită faţă de persoana dumneavoastră. Am stimulat cea mai bună latură a personalităţii dumneavoastră, şi, în consecinţă, apreciaţi ceea ce am făcut. îmi sunteţi recunoscător. Şi, pentru asta, mă agreaţi.
   Subminarea eului unei persoane poate fi realizată, probabil, cu multă subtilitate, dar nimeni nu poate aprecia cât de adâncă poate fi uneori rana provocată de o remarcă sau de o atitudine care nu are nici o intenţie de a răni. Iată o cale sigură de subminare a eului.
   Să zicem că vă aflaţi într-un grup şi cineva spune o glumă, iar toţi râd, apreciind-o şi savurând-o, în afară de dumneavoastră; când râsul încetează, spuneţi, pe un ton superior: "Da, asta e într-adevăr o glumă bună. Am citit-o săptămâna trecută într-o revistă."
   Desigur că vă veţi simţi important dacă le veţi oferi celorlalţi cunoştinţele dumneavoastră superioare, dar cum se va simţi cel care a spus gluma? L-aţi privat de satisfacţia de a spune o poantă bună. I-aţi răpit cele cincisprezece minute de glorie în luminile rampei şi aţi concentrat atenţia tuturor asupra dumneavoastră. De fapt, aţi oprit vântul care îi umfla pânzele şi l-aţi lăsat fără vlagă şi descurajat. El s-a bucurat, pentru puţină vreme, de atenţie, dar i-aţi luat-o. Nimeni din acel grup nu vă va agrea pentru ceea ce aţi făcut şi cu siguranţă nici cel a cărui istorioară aţi făcut-o praf. Fie că vă place gluma, fie că nu, permiteţi-i povestitorului şi celorlalţi să se bucure de ea. Nu uitaţi că el se poate simţi uşor jenat, sau poate fi timid. L-ar fi ajutat să primească un răspuns. Nu îi descurajaţi pe oameni. Consolidaţi-le încrederea şi vă vor iubi pentru asta.
   În timp ce scriam acest capitol, am avut bucuria să primesc vizita unui vechi prieten foarte drag mie, doctorul John W. Hoffman, preşedinte, pentru un mandat,...