...fragmentară, viziunea limitată şi limitativă, tribalismul economic, dictatura confortului cu orice preţ şi autosuficienţa se potenţează cu succes unele pe altele, împingându-ne direct spre sfârşitul istoriei.
   Cum să te opui acestei tendinţe entropice, prevestite de sinistrul principiu numărul doi al termodinamicii?
   Nu ştiu dacă există soluţii definitive, dar cred că ideea de a fi deschis este o idee bună. Un om închis într-un sistem de gândire seamănă cu broasca dintr-o fântână, mândră de cunoaşterea ei. Se ştie că sistemele izolate adiabatic, ca să revin la termodinamică, nu pot evolua astfel încât entropia lor să scadă. Principiul creşterii entropiei nu este o lege de conservare. Spre deosebire de energie, entropia "apare" în timpul proceselor naturale, fiind asociată unei proprietăţi fizice măsurabile care nu se conservă în timp. Entropia rămâne constantă în timp doar în sistemele care evoluează strict reversibil, sisteme care nu se întâlnesc în natură. Din fericire, Ilya Prigogine a reuşit să zdruncine această idee, demonstrând că la nivelul structurilor disipative care se formează în sistemele de reacţii chimice cu autoregenerare este posibilă autooorganizarea. Pentru descoperirea lui, Prigogine a primit premiul Nobel.
   Oamenii închişi în mentalitatea lor devin, în cele din urmă, un pericol pentru ei înşişi. Pe cale de consecinţă, şi pentru cei apropiaţi în timpurile noastre este mai mult decât izbitor decalajul dintre mentalul social şi cunoştinţele extraordinare furnizate de evoluţia ştiinţei. Mai mult decât atât, cred că a apărut o discrepanţă între mentalităţile actorilor sociali şi necesităţile de dezvoltare ale societăţii din care fac parte. Ceea ce vreau să spun este că atunci când bunicii noştri folosesc telefonul mobil, iar copiii de grădiniţă desenează pe calculator, idealurile de cunoaştere şi viaţă comunitară merită o reactualizare.
   In termeni mai simpli, cred că atunci când tensiunea dintre cultură şi civilizaţie creşte, deoarece cultura generează şi înmagazinează date pe care civilizaţia nu le poate integra, amândouă sunt în pericol. Civilizaţia care nu ştie ce să facă sau cum să gestioneze noile tehnologii, apărute din creativitatea ştiinţelor fundamentale, riscă să ajungă în situaţia ucenicului vrăjitor, care nu mai ştia cum să oprească apa. Vrăjitorul apare la timp pentru a opri catastrofa. Nu este la fel de clar cine ar putea fi vrăjitorul lumii moderne sau măcar dacă...

   Masculinul şi femininul, cerul şi pământul, conştientul şi inconştientul, inteligenţa şi afectivitatea, lumina şi întunericul - ce sunt acestea, dacă nu polarităţi care se caută una pe alta, la nesfârşit, pentru a forma întregul?
   în opinia mea, o relaţie de cuplu întemeiată pe similarităţi puternice nu are cum să reziste. Este împotriva mersului natural al lucrurilor. Pentru a fi dinamică, deci evolutivă, o relaţie are nevoie de tensiune. Tensiunea este generată de polarităţi. Pentru tensiune este nevoie de "spinul opus". Tensiunea înseamnă polul opus.
   Dar polul opus nu este întotdeauna complementar. Cu alte cuvinte, tensiunea poate fi atât de mare, încât să depăşească simţitor capacitatea de a o conţine a celor doi parteneri. Nici aceste relaţii nu rezistă, deoarece sunt înalt confruntative.
   Două persoane foarte asemănătoare riscă să intre într-o coeziune patologică. Două persoane extrem de diferite eşuează în agresivitate şi frustrare. Undeva spre mijloc, cu un accent pe intrecompensare în dauna identificării, relaţiile, cred eu, sunt cele mai ofertante, deoarece permit diferenţierea evolutivă.
   Este adevărat, de la dubla diferenţiere până la interdependenţa nevrotică nu este decât un pas. Partenerii care intră în relaţia de cuplu cu un Eu flexibil, confirmat şi susţinut într-o familie armonioasă, sunt mult mai protejaţi de acest pericol. Doi părinţi stimulativi şi gratificatori contribuie, fără să ştie, la calitatea relaţiei de cuplu pe care copilul lor, devenit adult, o va stabili. O famile armonizatoare diminuează mult riscul relaţiilor regresive la copii lor, pregătindu-i pentru "spinul opus". Insă nici cele mai echilibrate familii nu pot elimina "perturbaţia electrică". Din fericire, îmi vine să spun, lumea nu se reduce la cei care ne-au crescut sau la cei de care ne-am apropiat, mai târziu. Există un element de aleator, de imprevizibil, care-i face, deopotrivă, pe electroni şi pe oameni, subiecţi ai surprizei.
   Modelul lui Bohr (al orbitelor bine specificate), deşi coerent, pare să introducă arbitrar un număr de orbite permise. Dificultatea a fost rezolvată de mecanica cuantică şi faimoasa ei dualitate unde-corpuscul. Dacă electronul este simultan o undă, atunci lungimea orbitei ar putea corespunde unui număr întreg sau fracţionat de...

   Evocând legături cumva paranormale, acauzale, sincronicitâţile au darul de a ne trezi din punct de vedere spiritual, facilitând tranziţia pe un nivel superior de conştiinţă. De aceea gândurile mele despre acest subiect sunt mai degrabă personale decât impersonale, de aceea studiul sincronicităţilor îl găsesc palpitant. Ca fost student în ingineria construcţiilor, ştiu că expertiza tehnică precede turnarea fundaţiei şi înălţarea clădirii. Tot aşa, înainte de a "construi" un sistem explicativ pentru un fenomen sau altul, cred că omul de ştiinţă trebuie să îşi examineze propriile certitudini şi condiţionări culturale.
   Cu alte cuvinte, înainte de a încerca să aibă o atitudine obiectivă, omul de ştiinţă are sarcina de a afla dacă acest lucru este posibil. Pentru că de acolo de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Fizica cuantică ne obligă să reconsiderăm obiectivitatea ca şi criteriu suprem al adevărului. în mod evident, există niveluri ale realităţii la care observatorul este intim conectat şi pe care le influenţează sau modifică prin simpla lui prezenţă. Oricât ar încerca să nu interfereze şi să nu schimbe ceea ce măsoară, o face totuşi!
   Unde este atunci obiectivitatea? Când există un efect fizic al observaţiei, cât de obiectivă este cunoaşterea? A fost nevoie de dezvoltarea celei mai avansate ştiinţe pentru a avea revelaţia că orice măsurătoare schimbă însuşi sistemul fizic pe care îl măsoară.
   La nivel macro, aceste efecte sunt neglijabile. La nivel cuantic, pot fi colosale. Dar nivelul psihologic? Este unul macro sau micro? Şi dacă este macro, de ce nu vedem gândurile, sentimentele, amintirile, aspiraţiile? Poate pentru că sunt foarte "mici", adică au frecvenţe de vibraţie foarte înalte?
   Şi dacă realitatea psihică este inextricabil legată de cea cuantică, care este cea mai potrivită atitudine pentru a cunoaşte, totuşi, ceva? Iată de ce toate fenomenele care implică, se nasc din sau conţin mintea nu mai pot fi abordate strict obiectiv, decât cu preţul unor rezultate neconcludente, parţiale, eronate sau fanteziste.
   Cercetătorul universului uman trebuie să ştie că a intrat într-o lume indeterministă, fluidă, care solicită instrumente, atitudini şi credinţe noi. Nu se pune vin nou în burdufuri vechi, ne învaţă unul dintre cei mai interesanţi oameni care au trăit pe pământ. Ne putem...

   3.6. Adânc şi elevat, profund şi transcendent

   Sincronicităţile majore sunt momente în care să renunţi la control, deoarece controlul nu ţi-a adus mare lucru. Nu e uşor să faci asta, mai ales dacă te-ai obişnuit, dacă te identifici cu valorile tale conştiente şi refuzi să accepţi că există şi alte experienţe preţioase, la care inconştientul tău speră sau visează. De pildă, dacă toată viaţa ai fost concentrat pe a câştiga bani, fiind convins că fără bani nu te bagă nimeni în seamă, o sincronicitate salvatoare te-ar putea învăţa despre generozitate şi altruism. Dacă ţii cu tot dinadinsul să-ţi impui credinţa ta unilaterală, vei rata sensul vehiculat de filozofia nonprofitului. Vei rămâne, desigur, o persoană cu mulţi bani, insuficienţi însă pentru a cumpăra calitatea de a fi întreagă.
   Minunata coordonare în timp a evenimentelor exterioare cu nevoile sau aşteptările lăuntrice, uneori, ne poate activa un simţ al misterului, aşa cum poate fi întâlnit doar în basme, acolo unde există un sens al tuturor evenimentelor aparent întâmplătoare prin care trec personajele. Frumoasa prinţesă, blestemată la botez de o zână bătrână, pe care părinţii uitaseră să o invite, în ciuda tuturor precauţiilor, se înţeapă în fus şi adoarme pentru 100 de ani. Ea este trezită de sărutul unui prinţ, evident tânăr, viteaz şi chipeş. Despre ce e vorba aici dacă nu despre feminitatea "adormită", chemată la viaţă de polul opus, masculinitatea vitală şi îndrăzneaţă? Potenţialul arhetipal al unei tinere femei, blocat prin "blestemul" unei alte femei, mai în vârstă, este trezit, cum altfel, prin contactul cu polul opus. Evenimentul nu a fost întâmplător. Toată povestea s-a ţesut în ziua botezului, când ursirea zânei bătrâne şi orgolioase, ce se considera dispreţuită, a fost contrabalansată de zâna cea tânără, care a avut inspiraţia de a se ascunde în spatele unui paravan, pentru a afla ce rău intenţionează să facă bătrâna.
   Sarcinile arhetipale pe care le au de rezolvat bărbaţii presupun întotdeauna o luptă. Basmele şi miturile eroului povestesc cum acesta pleacă din locul în care s-a născut şi a copilărit pentru a trece printr-o serie de încercări. Victoria e răsplătită cu o comoară,...

   ...stele de mărime medie din marginea exterioară a unei galaxii tipice, nimeni alta decât o anonimă printre cele o sută de miliarde de galaxii care pot fi văzute cu "ochii" tehnologiei moderne.
   Educaţia aşezată pe baze greşite generează tensiuni în toate domeniile (economic, social, cultural, militar) şi fracturează personalitatea umană. Această frază sună cumva catastrofic, sunt conştient, însă exprimă exact ceea ce percep atunci când privesc în jurul meu cu o minte deschisă, fără prejudecăţi sau idei preconcepute.
   Cel mai recent exemplu se măsoară în cifre de la 40 la 45 pe o scară numită a lui Celsius. Mă refer la canicula din luna iulie, pe care şi tu, cititorule concitadin sau doar compatriot, ai înfruntat-o. Să aibă canicula legătură cu despăduririle masive, cu nepăsarea, în sens larg, faţă de Natură? Specialiştii spun da. Şi dacă e să extindem analiza spre alte fenomene (inundaţii, tornade, uragane, deşertificare), oare ce vom găsi la capătul lor, în afară de cunoscuta sintagmă "încălzire globală"? La capătul ei se află omul şi educaţia lui. Principiul antropic, în idiom academic.
   Cum este această educaţie, dacă ea produce asemenea consecinţe înfricoşătoare? Din punctul meu de vedere, o astfel de educaţie, indiferent de canalele pe care circulă (şcoli, universităţi, televiziune, ziare, reviste), este profund eronată. Este periculoasă şi patologică. Este ameninţătoare pentru viaţă, parţială şi mărginită.
   îmi asum responsabilitatea pentru fiecare epitet. Este adevărat că sunt furios când le aştern pe hârtie, însă nu atât de mult încât să nu le pot proba. Urmează deci câteva argumente.
   Este de notorietate caracterul intelectualist al învăţământului. Educaţia pune accentul pe mintal în dauna sensibilităţii şi a corpului. Elevii şi studenţii trebuie să înmagazineze ("să înghită") şi să reproducă fidel ("să regurgiteze") conţinuturile specificate de programe şi manuale. Abilităţile de bază sunt memoria de tip reproductiv şi gândirea mecanică. Desigur, practica învăţării este catalizată de motivaţii extrinseci precum notele, premiile şi bursele. Rezultatul: un sistem de învăţământ neatrăgător, lipsit de savoare, arid, abstract, îndepărtat de viaţa reală, formal, punctat de teste şi examene reci.
   Exagerez oare? Observă-ţi, preaeducatul meu cititor, adâncul sufletului şi mărturiseşte faţă de tine însuţi, dacă nu simţi la fel. Dacă eşti profesor, lasă puţin de-o parte ceea ce scrie în manualul de metodică, uită stereotipurile umaniste cu individul ca subiect al propriei formări şi observă ceea ce se întâmplă cu adevărat, inclusiv la propria ta oră. Simţi entuziasmul copiilor, forţele latente eliberate, dinamismul, flexibilitatea şi atmosfera stimulativă? Sau şi tu, ca şi ei, stai cu ochii pe ceas, aşteptând să mai treacă o zi pentru care, oricum, vei primi o sumă umilitoare? Apropo, am aflat de curând că un muncitor la salubritate câştigă mai bine decât un asistent universitar. Nu e o informaţie verificată, însă mi se pare delicioasă prin absurdul ei.
   Educaţia ruptă de afectivitate nu are cum să producă oameni grijulii cu alţi oameni sau cu alte forme de viaţă. înţeleg prin afectivitate capacitatea de a stabili legături concrete, vii. Această activitate o atribui, simbolic, inimii.
   Ei bine, educaţia nu se ocupă de inimă, nu caută să o trezească şi să o dezvolte. Mai degrabă o blochează, o neglijează, o ignoră. Este ca şi cum, primind în grijă un copac, ai acorda atenţie doar coroanei, uitând că mai există şi trunchiul şi rădăcinile.
   Dar ce rost are să dezvolţi mintea (să acumulezi cunoştinţe, să cizelezi aptitudini şi competenţe), dacă le vei folos doar pentru tine, adică fără să-ţi pese de alte fiinţe? Educaţia de acest tip încurajează orientarea egocentrică, focalizată pe parte în dauna întregului. Nici nu ai cum să simţi întregul, deoarece nu se ocupă nimeni de dezvoltarea "organelor" pentru întreg. Acesta este sensul în care "Inima" îmi pare a fi uitată, minimalizată, chinuită sau distrusă.
   Prin contrast, "capul" este supravalorizat. Efectul pervers al educaţiei nu poate fi decât un om dezechilibrat şi, mai departe, un mediu dezechilibrat. Că mediul este dezechilibrat, nu cred că mai are cineva vreo îndoială. Ce facem însă cu "variabila ascunsă"?
   Producând perturbaţii şi dezechilibre, interesându-se de cunoaştere şi neglijând ce se face cu această cunoaştere, preţuind inteligenţa abstractă, analitică, în dauna celei organice şi uitând de valori şi principii, educaţia creează vulnerabilităţi, adică îi face pe oameni, de exemplu, vulnerabili la propunerile unei societăţi încă...