Trebuie să vă spun o poveste tristă. În urmă cu doi ani, în septembrie, fiica mea s-a măritat, în iunie a născut un băiat, iar anul următor, în iulie, a născut o fetiţă. Dacă nu intervine nimic va fi mamă pentru a treia oară anul viitor, tot în iulie. Asta înseamnă trei sarcini în mai puţin de doi ani. Copiii sunt plăpânzi şi bolnăvicioşi, ea nu se simte deloc bine şi este descurajată. Când a aflat de a treia sarcină, aproape şi-a pierdut minţile. A mers la medicul familiei şi a pus în discuţie posibilitatea unei întreruperi de sarcină. Acesta a fost de acord şi a realizat-o pe loc, însă fără succes. Fata mea era într-o stare atât de nenorocită, încât credea că nu va ajunge vie acasă. Felul cum arăta m-a  înspăimântat. Am  aflat apoi  ce făcuse. Degeaba am încercat să-i vorbesc, o părăsise orice urmă de raţiune. Mi-a spus că nu va avea acest copil chiar dacă ar fi să o coste viaţa ca să scape de el. După o săptămână a mers din nou la medic. Nici de această dată intervenţia nu a reuşit şi a fost...

   Cei care privesc principiul Continenţei masculine ca o îmbogăţire valoroasă adusă ştiinţei, vor fi probabil interesaţi să afle cum a fost descoperită. Denaturările pe această temă, care au fost puse în circulaţie de către Hepworth Dixon şi alţii, fac potrivită şi chiar necesară înregistrarea adevăratei poveşti a descoperirii. Vă voi relata în câteva cuvinte această istorie:
   M-am căsătorit în 1838 şi am acceptat rutina obişnuită a căsătoriei până în 1846. În această perioadă de opt ani am studiat despre subiectul relaţiilor sexuale în contextul experienţei mele matrimoniale şi am descoperit principiul Continenţei masculine. Descoperirea a fost prilejuită, ba chiar mi-a fost impusă de o situaţie foarte nefericită. În decurs de şase ani soţia mea a trecut prin agoniile a cinci naşteri. Patru dintre ele au fost premature. Un singur copil a trăit. Această experienţă a fost cea care mi-a direcţionat şi motivat studiile. După ultima noastră dezamăgire, i-am promis soţiei că niciodată nu o voi mai expune unei astfel de suferinţe inutile. Am hotărât că voi locui separat mai degrabă decât să-mi încalc promisiunea. Aceasta era situaţia în vara anului 1844. În acea perioadă, mi-a venit ideea că organele sexuale au o funcţie social-afectivă distinctă de cea de reproducere şi că aceste funcţii pot fi separate practic. Am experimentat această idee şi am descoperit următoarele: autocontrolul necesar nu a fost greu de dobândit, plăcerea mea a crescut, experienţa soţiei mele a fost extrem de satisfăcătoare, ca niciodată până atunci; am scăpat de ororile şi frica procreării involuntare. Aceasta a reprezentat o mare izbăvire. A adus fericirea în căsnicie. Am împărtăşit apoi unui prieten descoperirea mea. Experienţa lui şi a...

   Ca urmare, în cadrul uniunii lor amoroase a apărut o alunecare de la spiritual la carnal prin trecerea prematură de la afectivitate la procreaţie şi astfel, ruşinându-se, au început să se uite cu ochi răi la instrumentele nebuniei lor. În acelaşi fel putem explica şi procesul de "răcire", de pierdere a entuziasmului, care are loc între iubiţi după căsătorie şi care, deseori, ajunge până la indiferenţă şi dezgust. Epuizarea şi reproşurile ne fac să privim cu ochi răi nu doar către instrumentele excesului, ci şi către persoana care ne atrage către exces. Prin contrast, iubiţii care îşi folosesc organele sexuale doar în slujba naturii lor spirituale, abţinându-se de la actul reproducător atunci când nu intenţionează să procreeze, se pot bucura de cele mai înalte fericiri ale relaţiei sexuale oricât timp doresc, fără să apară saţietatea sau epuizarea. Astfel viaţa conjugală poate să devină mai dulce decât perioada de curtare sau chiar decât luna de miere.

   ...plăcerilor senzuale şi destrăbălate. Putem să fim recunoscători că un astfel de fals nu rămâne neobservat naturii divine. Doar abandonarea şi deschiderea inimilor noastre graţiei lui Dumnezeu, care ne învaţă şi ne dăruieşte măsura tuturor lucrurilor, ne poate elibera de vechea tutelă a suferinţei. Formele mai vechi ale teoriei noastre defineau organele sexuale drept vehicule, nu doar ale sămânţei, ci şi ale atracţiei dintre sexe. Este cert acum că atracţia dintre oameni este un element vital la fel de real ca şi sămânţa, şi la fel de limitat în cantitate. Un pericol la care sunt expuşi atât femeile, cât şi bărbaţii: diminuarea majoră a atracţiei, atrage după sine boli la fel de atroce precum sunt cele determinate de pierderea seminală. Totuşi pe acest ţărm periculos încă nu au existat naufragii în cazul nostru.
   Cu toate acestea nu trebuie uitat că efectele exaltării nervoase pot fi atât bune, cât şi rele. Aici, perspectiva spirituală este poate puţin diferită de cea medicală. O anumită intensitate a unei emoţii care ar răni un om bolnav poate fi inofensivă şi chiar fortifiantă pentru un om sănătos. Acest principiu trebuie dus mai departe pe măsură ce definiţia noastră despre sănătate se conturează. Nu trebuie să căutăm exemple de fenomene nervoase exclusiv printre exemplarele umane debilitate de depravare, aşa cum procedează în general scriitorii care abordează teme de patologie sexuală. Natura umană nu ajunge ei normală până când nu devine templul Sfântului Duh, conţinător al întregii plenitudini divine. Un sistem nervos în acea condiţie poate să suporte o stare nu doar de suferinţă, ci şi de glorie, care ar putea să distrugă sănătatea normală. Filosofia Sf. Pavel ne învaţă că până şi cuminecătura, primită nedemn, poate să ducă la osândă, cauzând infirmitate fizică şi chiar moarte (Cor. I, 11, vers. 29-30). Modalitatea esenţială de a evita leziunile nervoase nu este abstinenţa de la emoţii,...