Într-o lume perfectă

   Sunt sigură că unii dintre oamenii care se uită la mine nu m-ar bănui niciodată de perfecţionism. Nu-mi păstrez locuinţa în perfectă ordine, sunt supraponderală, iar traseul carierei mele e, fără exagerare, presărat cu obstacole. Mereu sunt în căutarea unui job nou, a unuia mai provocator şi mai lucrativ, a unuia care să mă împlinească. Mi-a fost foarte greu să ajung într-un loc în care să pot să dau ce e mai bun din mine şi unde să-mi placă ceea ce fac.
   Cred că atitudinea mea provine din idealul de perfecţiune cu care am fost crescută. Mama era foarte preocupată de aspectul exterior al lucrurilor - casa, hainele - în timp ce tata se concentra asupra realizărilor lui. Aici semănăm. Pe vremea când eram elevă, întotdeauna trebuia să iau nota maximă. Dacă luam un 10 cu minus sau, Doamne fereşte, un 9, eram foarte nemulţumită de mine. În timpul facultăţii m-am îmbolnăvit şi am fost internată în spital cu puţin înainte de examenele parţiale. M-am simţit groaznic şi la un examen nu m-am descurcat cum trebuie. Calificativul final a fost 9. Singurul 9 pe care l-am primit, dar nici acum nu-mi iese din minte.
   Eu întotdeauna am fost supraponderală. Cu toate că încerc să mă conving că nu-mi pasă de ce crede societatea, tot mă gândesc la asta permanent, încercând să ţin cură de slăbire şi simţindu-mă dezamăgită că nu reuşesc să dau jos din greutate. Mama e foarte sâcâitoare în privinţa greutăţii mele. Ea a fost întotdeauna slabă, iar eu l-am moştenit pe tata, care, la fel, e solid. Mă enervează din ce în ce mai puţin pe măsură ce îmbătrânesc, dar, ca orice copil, vreau ca părinţii mei să fie mândri de mine şi cred că m-au crescut cum trebuie. Acum, la patruzeci şi şapte de ani, a devenit o problemă de sănătate, ceea ce îmi provoacă şi mai mult stres.
   Am suferit de depresie postnatală când mi-am adus pe lume cel de-al treilea copil - am fost pur şi simplu copleşită când s-a născut. Tocmai ne pregăteam să ne mutăm în alt stat. Soţul meu a plecat înaintea mea, iar eu a trebuit să am grijă de cei doi copii mai mari şi să vând casa. Au fost nişte vremuri extrem de stresante, însă eu nu prea eram fericită în privinţa sarcinii, deoarece plănuisem să-mi reiau studiile după ce ne vom fi mutat. Soţul meu îşi iubea noua slujbă şi nu stătea mult pe-acasă. Mă simţeam singură şi nefericită. Dormeam doar câteva ore pe noapte. Depresia postnatală m-a doborât la câteva zile după ce născusem. Am crezut că lumea se prăbuşeşte cu mine. După ceva odihnă şi ceva medicaţie mi-am revenit, dar mi-a luat mult timp, vreo şase luni, ca să fiu din nou cea care fusesem. Sper că nu voi mai trece niciodată prin aşa ceva.
   Când vine vorba să iau decizii, sunt regina neîncoronată a regretelor. Încă mă gândesc la greşeli comise la vârsta de nouăsprezece ani, dorindu-mi să pot schimba trecutul. Asta e o problemă cu care mă confrunt de ani de zile şi despre care am avut discuţii lungi şi costisitoare cu psihologul meu. Principalul meu regret e că m-am măritat atunci când am făcut-o. Am crescut într-o familie foarte religioasă, iar în momentul în care am rămas însărcinată, părinţii mei au considerat că cea mai bună soluţie pentru mine ar fi să mă mărit. Am rămas căsătorită cu acel bărbat, dar poate că viaţa mea ar fi fost altfel - mai bună? - dacă m-aş fi căsătorit cu un altul sau dacă m-aş fi măritat cu el într-o perioadă mai convenabilă.

   Asta ţine de conştiinciozitate: Conştientizarea

   Conştientizarea este unul din cele mai frumoase cadouri pe care vi le puteţi dărui. Petrecem atât de mult timp plănuind sau făcându-ne griji în legătură cu viitorul şi regretând trecutul, încât adesea uităm să apreciem prezentul. Conştientizarea vă permite să învăţaţi să trăiţi în prezent, mai degrabă decât în trecut sau viitor. O puteţi face oricând: în timp ce mâncaţi, mergeţi, gătiţi, faceţi curat, faceţi dragoste, conduceţi etc.
   Pentru a exersa traiul conştientizat, rezervaţi-vă timp în fiecare zi, în care să vă opriţi în mod conştient şi să vă concentraţi asupra a ceea ce se întâmplă în momentul respectiv. (Câteva momente potrivite: în timp ce aşteptaţi autobuzul de dimineaţă spre locul de muncă al dumneavoastră, înainte de fiecare masă, când ajungeţi sau plecaţi de la muncă sau când aveţi grijă de un bebeluş.) Inspiraţi de câteva ori şi concentraţi-vă. Observaţi ce se întâmplă în jurul dumneavoastră. Folosiţi-vă toate simţurile. Astfel, veţi începe să vă faceţi un obicei din a aprecia ceea ce se petrece la momentul prezent.
   Una din cele mai bune modalităţi de a deprinde conştientizarea este să scoateţi câinele la plimbare. Câinii întotdeauna trăiesc clipa. Pot să iasă la plimbare în aceleaşi locuri în fiecare zi dmp de zece ani şi totuşi să perceapă iarba în mod diferit în fiecare zi. Ei nu sunt preocupaţi de trecut ("De ce nu mi-au dat stăpânii din friptura aceea de pui ieri la cină?") sau de viitor ("Oare o să-mi dea stăpânii o bucată din friptura de pui când ajungem acasă?"). Se gândesc doar la ceea ce se află chiar în faţa lor: mirosul ierbii, bassetul din curtea vecină şi veveriţa din copacul de peste drum.
   Exersaţi-vă abilităţile de conştientizare data viitoare când luaţi masa la un restaurant şic. Concentraţi-vă asupra mirosului îmbietor al mâncării, a decorului elegant şi a aromei vinului, asupra sunetelor făcute de clienţii mulţumiţi din jurul dumneavoastră, asupra atingerii mâinii partenerului. Puteţi îndeplini orice doriţi prin conştientizare.
   Chiar şi atunci când treceţi printr-o experienţă dificilă, conştientizarea vă permite să savuraţi momentele plăcute şi să puneţi suferinţa la o parte. O prietenă a mea care avea cancer a constatat că conştientizarea o ajuta să suporte mai uşor tratamentul. De câteva ori pe zi, chiar şi atunci când îi era rău de la chimioterapie şi se simţea extenuată, se oprea, reflecta şi devenea recunoscătoare. "Mă simt îngrozitor", îşi spunea, "dar trăiesc."
   Mersul este un mod extraordinar de a practica conştientizarea. Pentru a face o asemenea plimbare, ieşiţi şi mergeţi agale, profitând din plin de senzaţiile oferite de fiecare pas în parte. În timpul mersului, lăsaţi-vă simţurile să preia controlul. Inspiraţi mireasma ierbii şi a copacilor; observaţi casele pe lângă care treceţi şi oamenii pe care îi vedeţi; ascultaţi cu adevărat sunete precum ciripitul păsărilor, lătratul câinilor, bâzâitul maşinilor de tuns iarba sau, iarna, scrâşnetul zăpezii sub cizme. Dacă vă plimbaţi în oraş, conştientizaţi zgomotul maşinilor şi al autobuzelor, mirosul din restaurantele pe lângă care treceţi şi chipurile oamenilor pe care îi vedeţi. Încercaţi să rămâneţi în prezent. Când alte gânduri vă pătrund în minte, luaţi-le la cunoştinţă cu blândeţe şi apoi abandonaţi-le, revenind la momentul prezent. După plimbare, încercaţi să păstraţi senzaţia de conştientizare pe tot parcursul zilei.

   FIŢI ATENTE LA DISTORSIUNILE COGNITIVE:

   Distorsiunile cognitive provoacă probleme majore atunci când vine vorba de felul în care ne gândim la propriul corp. Suntem atât de exigente cu noi însene! Dacă le-am vorbi celorlalţi aşa cum ne vorbim nouă însene, nu am avea mulţi prieteni.
   Gândirea în alb şi negru este distorsiunea cognitivă cel mai des întâlnită. Le determină pe femeile perfecţioniste să decidă că, dacă nu pot face un lucru perfect, nu-l vor face deloc. Iată un exemplu de gândire în alb/negru şi legătura acesteia cu corpul dumneavoastră: ştiţi că sunteţi supraponderală şi ştiţi că, dacă aţi slăbi câteva kilograme, v-aţi întări sănătatea. Dar dumneavoastră vă spuneţi că, dacă nu puteţi ajunge la mărimea 6, de ce să încercaţi măcar? (Adevărul este că, dacă sunteţi supraponderală, a pierde fie şi 5 sau 10 procente din greutatea corporală poate aduce beneficii considerabile sănătăţii. Dacă aveţi 90 de kilograme, scăpând de 2, 4 sau 10 kilograme nu vă veţi transforma în Kate Moss, dar veţi reduce riscul îmbolnăvirii de inimă, de diabet zaharat tip 2 şi alte afecţiuni.)
   Atunci când am vorbit, recent, despre imaginea corporală şi respectul de sine, în faţa trupei de cercetaşe din care face parte fiica mea mai mare, le-am întrebat care a fost primul lor gând în momentul în care li s-a oferit o bomboană. Majoritatea au răspuns: "toate tipurile de bomboane fac rău" sau "n-ar trebui să mâncăm niciodată ciocolată" sau "bomboanele îngraşă".
   Unul din cele mai bune exemple ale gândirii în alb/negru este efectul "ce încoace-încolo". Poate că-l recunoaşteţi: sunteţi foarte atentă la ceea ce mâncaţi, dar la prânz aţi dat gata un croissant delicios. în loc să vă monitorizaţi în continuare, efectul "ce încoace-încolo" preia controlul iar dumneavoastră mâncaţi junk food toată ziua. Oricum aţi distrus totul cu croissantul acela - aşa că, ce mai încoace-încolo, cinstiţi-vă cu o jumătate de duzină de Oreos, trei pumni de chipsuri, o farfurie întreagă de brânză şi sărăţele şi o porţie mare de îngheţată. O puteţi lua de la zero mâine.
   Un alt exemplu de gândire în alb/negru este a vă spune că, dacă nu aveţi la dispoziţie decât câteva minute pentru a face sport, nu are rost să vă daţi osteneala, deoarece o fărâmă de exerciţiu fizic nu contează. De fapt, reprizele scurte de exerciţiu pot fi la fel de eficiente - sau chiar mai eficiente - ca sesiunile lungi de efort fizic. Un studiu recent a dezvăluit că persoanele hipertensive care au făcut sport timp de zece minute de şase ori pe zi şi-au redus tensiunea arterială mai mult decât cei care au exersat o oră întreagă pe zi.
   Puţină restructurare cognitivă vă va reaminti faptul că a face o plimbare de douăzeci de minute este mai eficient decât a nu face un exerciţiu fizic de patruzeci şi cinci de minute. Carolyn ştie totul despre asta:
   Dacă nu pot petrece la sală în fiecare zi cel puţin o oră, câteodată mă gândesc: "De ce să-mi mai dau osteneala?" Iar dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci nu se va schimba nimic şi... mă obsedează gânduri de genul: "dacă nu e perfect, nu pot deloc".
   O altă distorsiune cognitivă în care sunt captive perfecţionistele cu probleme de imagine este minimalizarea. Ne este atât de greu să primim un compliment - dacă cineva spune un lucru drăguţ, îl minimalizăm discreditându-l sau discreditând persoana care a...

   Sentimentele sunt schimbătoare

   Primele şase-zece săptămâni dintr-o relaţie pot fi minunate - acesta este intervalul dragostei necondiţionate până ce vă cunoaşteţi reciproc. El crede că sunteţi perfectă, dumneavoastră îl credeţi perfect şi, în imaginaţia dumneavoastră, vă vedeţi căsătoriţi şi trăind o viaţă perfectă. Dar, după aceea, încep să se arate defectele. El vorbeşte prea mult despre politică. Dumneavoastră doriţi o relaţie serioasă prea repede. El petrece prea mult timp împreună cu prietenii săi imaturi. Dumneavoastră vă plângeţi prea mult din cauza serviciului. Şi aşa mai departe. Multe relaţii nu trec de acest punct. Cele care rezistă se transformă într-o legătură înrădăcinată mai ferm în realitate, dar, fie că îşi dau seama sau nu, multe persoane continuă să se aştepte la cvasiperfecţiune de la partenerii lor.
   Colega mea de cameră avea dreptate: căsnicia poate fi uneori foarte dificilă. Chiar şi o căsnicie minunată poate cădea victimă unor furtuni devastatoare - nu pentru că cei doi ar fi nepotriviţi unul pentru celălalt (deşi, câteodată, acesta e motivul), ci pentru că o căsnicie reuşită are nevoie, cu adevărat, să fie întreţinută de multe ori, dacă nu chiar permanent. Există momente când sunteţi foarte prost dispusă, când toate gândurile şi sentimentele vă sunt concentrate asupra greutăţilor prin care treceţi dumneavoastră şi ultimul lucru care vă trece prin minte sunt sentimentele soţului (sau invers). Există momente în care amândoi vă simţiţi la fel de apropiaţi ca atunci când v-aţi îndrăgostit unul de celălalt şi vor exista momente când vă veţi întreba dacă, nu cumva, aţi ales persoana nepotrivită să vă fie soţ. Fluctuaţiile de genul acesta sunt normale. Dezamăgirea pe care o simţiţi faţă de ele - şi sentimentul că acestea nu trebuie să aibă loc - doar complică problema. Vă este mult mai uşor să faceţi faţă eforturilor de care are nevoie o căsnicie dacă acceptaţi un anumit nivel de imperfecţiune. Recunoaşterea defectelor şi compromisul - recunoaşterea faptului că dragostea nu rezolvă toate problemele - reprezintă primul pas către clădirea unei relaţii mai profunde şi mai împlinite. Ironia este că, dacă puteţi renunţa la mitul căsniciei perfecte, probabil că mariajul dumneavoastră va avea mai puţine lipsuri.

       La bine şi la rău

   Atunci când relaţia dumneavoastră se află în criză, primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să recunoaşteţi asta. Apoi, gândiţi-vă la eventuale măsuri. Ar fi oare bine să vă petreceţi mai mult timp împreună sub forma serilor romantice, activităţii sexuale mai intense, unei vacanţe sau câtorva plimbări lungi? Sau ar fi mai bine să aveţi răbdare şi să ştiţi că în viaţa dumneavoastră a intervenit ceva - un nou-născut, un caz de boală în familie, un obstacol în carieră - iar lucrurile vor reveni la normal de la sine după ce turbulenţele se aplanează?
   Uneori, a nu face nimic este reacţia potrivită. Este bine să aveţi linişte câteodată. Fiecare relaţie oscilează în intensitate. Oamenii sunt uşuraţi să audă asta, deoarece au impresia că o căsnicie fericită este o căsnicie de gen Cosby Show, unde cei doi soţi se bucură de fiecare minut petrecut împreună. Asta e fantezie. Nu trebuie să vă placă de soţul dumneavoastră tot timpul pentru a rămâne îndrăgostită de el. Acest lucru le poate veni greu perfecţionistelor, deoarece cred că trebuie să fie permanent fericite. Oamenii se schimbă de-a lungul timpului, deci să sperăm că vă veţi schimba, ca şi cuplu, în direcţii similare. Dacă aveţi din ce în ce mai puţine lucruri în comun, trebuie oare să divorţaţi? Nu neapărat. Puteţi totuşi iubi...

   Anatomia unei decizii

   Consiliez multe femei care nu pot rămâne însărcinate. Odată ce o femeie infertilă reuşeşte să conceapă un copil, este nebună de fericire. Rugăciunile i-au fost ascultate! Va avea un copil (sau doi sau trei)! Din păcate, dacă femeia respectivă are mai mult de treizeci şi cinci de ani, ceea ce se întâmplă în cele mai multe cazuri, curând se află în faţa uneia din cele mai dure decizii din viaţă: dacă să facă sau nu o amniocenteză.
   Amniocenteza este un test extrem de precis care poate detecta sindromul Down şi alte anomalii genetice şi cromozomiale. Testul constă în introducerea, de către doctor, a unui ac de seringă în uterul unei femei şi extragerea unei mostre infime din lichidul amniotic care învăluie fătul. Celulele din acel lichid sunt analizate şi testate pentru depistarea mai multor tipuri de defecte.
   La 95% din femeile care sunt supuse amniocentezei nu se descoperă nicio anomalie. Cu toate acestea, uneori, în urma testului se depistează că fătul suferă de o anumită problemă, iar părinţii trebuie să decidă dacă să întrerupă sarcina sau să o ducă la capăt şi să aducă pe lume un copil cu anomalii cromozomiale.
   Din nefericire, amniocenteza nu este un procedeu lipsit de riscuri. Testul provoacă avort spontan la o femeie din 200 sau mai puţine. Este un risc nesemnificativ, dar real.
   Cu toate acestea, există de asemenea un risc nesemnificativ dar real de a naşte un copil cu malformaţie genetică. Riscul creşte odată cu vârsta mamei. De exemplu, incidenţa sindromului Down este de 1 la 1 250 la o femeie în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, 1 la 1 000 la treizeci de ani, 1 la 400 la treizeci şi cinci de ani şi
1 la 100 la patruzeci de ani, conform fundaţiei caritabile March of Dimes.
   Recent, una din pacientele mele, Jean, stătea plângând în biroul meu, paralizată la gândul de a face sau nu o amniocenteza.
   Jean şi soţul ei petrecuseră şase ani şi cheltuiseră zeci de mii de dolari încercând să conceapă un copil. Pe de-o parte, dacă Jean urma să facă o amniocenteză şi să sufere un avort, şi-ar fi pierdut nu numai copilul, dar şi, poate, ultima ei şansă de a avea un copil biologic. Pe de altă parte, dacă urma să nu facă o amniocenteză, ar fi putut da naştere unui copil cu o dizabilitate foarte gravă. Jean are patruzeci şi doi de ani; femeile de-o vârstă cu ea au o şansă mai mare de 1% de a naşte un copil cu sindromul Down.
   Asta da decizie de viaţă şi de moarte.
   Jean şi soţul ei au întors problema pe toate părţile. Îşi doreau cu disperare un copil, dar nu credeau că ar fi în stare să crească un copil cu deficienţe grave. Indiferent de câte ori au analizat situaţia, nu s-au putut hotărî asupra unei decizii.
   Le-am oferit mai multe sugestii. I-am rugat să se gândească la ceea ce ar regreta cel mai mult - un avort sau un copil cu dizabilităţi. I-am rugat să vizualizeze cum ar arăta viaţa lor dacă ar avea loc unul sau celălalt eveniment şi să îşi imagineze care din acestea i-ar afecta mai tare. În final, le-am spus să îşi asculte înţelepciunea dinlăuntru - cu alte cuvinte, să îşi urmeze instinctul.
   Jean şi soţul ei au decis să facă o amniocenteză. Ei s-au folosit de cifre în luarea deciziei: riscul lui Jean de a da naştere unui copil cu sindromul Down era, din punct de vedere statistic, mai mare decât eventualitatea unui avort, aşa că au hotărât să facă amniocenteză. Din fericire, testul nu a rănit copilul iar rezultatele au fost normale. Jean va naşte peste câteva luni.

       Durerea provocată de regret

   Regretul deciziilor din trecut vă poate urmări. Melinda, o pacientă care suferea de cancer ovarian, simţea un regret teribil din cauza unui avort pe care îl făcuse în timpul facultăţii. Provenea dintr-o familie foarte religioasă şi privea cancerul ca pe o pedeapsă...